Plimbatul mortului la romani

Chiar si dupa intrarea in UE, inmormantarile autohtone raman aceleasi melodrame, in care mortul e transformat in bun public.



Distinsa doamna Margareta Luca a trecut in lumea celor drepti cu sufletul impacat si cocotata intr-o remorca de tractor.

Tudum, tudum, tudum!”, gafaie ofticos motorul tractorului. Iar remorca atasata prinde cu furie toate gropile de pe strada, zguduind-o abrupt si vizibil neplacut pe Margareta Luca. Cea despre care lumea zice ca este „o doamna” nu pare sa aiba nimic impotriva. Nici macar atunci cand se intra in zona noroioasa, iar un barbat (pe care, avand in vedere criteriile estetice ale Margaretei Luca, aceasta l-ar fi gasit ca fiind profund neatragator), o apuca brutal de piept incercand sa mai atenueze socurile drumului.

Astazi, doamna Luca pare mai degraba rezervata, pana la punctul tacerii depline. Sigur, ea este cea care conduce intregul alai, toti ochii sunt atintiti ba asupra rochiei, ba asupra parului sau a ochilor. Si numai daca auzi un singur comentariu facut la adresa dansei iti vine sa te faci mic:

„N-am vazut-o niciodata sa arate in halul asta...”. Insa mimica fetei si gesturile doamnei Luca raman neschimbate. Ar fi si pacat sa caute pricina intr-o zi asa insorita si mai ales ca, dupa atat amar de timp, in sfarsit, toate rudele si cunoscutii dansei au venit s-o vada. In plus, nici nu prea are timp. Margareta Luca a murit si urmeaza, cat de curand, sa fie ingropata.

„Haideti la poarta ca trece mortu’”

Doamna Luca a intrat in Uniunea Europeana paralizata complet. Suferea de-o boala a oaselor si articulatiilor, descoperita cu mai bine de 20 de ani in urma. Pana la momentul decesului, viata
dansei fusese un lung sir de momente dureroase, comprimate in crize nervoase. N-a mai apucat sa prinda infuzia de fonduri europene pe piata romaneasca, nici macar scandalul „Biletelul”, in acea vreme fiind, dupa spusele cunoscutilor, „intr-un fel de coma”. S-a stins din viata fara urlete de durere sau tanguieli inutile, pe o strada aflata la periferia Ploiestiului, doar cu sotul la capatai.

Margareta Luca este analizata acum, cu vadit interes, de un baietel de vreo 5 ani. Intamplarea face ca doamna Luca sa treaca taman prin fata curtii familiei copilului, iar mama i-a convocat pe toti la poarta „sa vada mortul”.

Baietelul o priveste insistent, uimit, nevoie mare, de culoarea ciudata in care se prezinta aratarea, un soi de gri pe care tatal sau, sosit intr-o suflare la fata locului, il compara cu „cenusa ce ramane dupa ce facem noi gratar”.

Tare s-ar mai fi indignat Margareta Luca, pusa in fata unei astfel de mostre de umor badaranesc... Dar acum chiar nu poate. Remorca a prins o noua groapa, iar flacaul de langa e nevoit sa-i puna nervos mana pe gat. E mai bine asa, altfel ar fi riscat chiar sa se dea, Doamne fereste!, cu capul de marginea cosciugului. Iar asta chiar nu se poate, asa, in vazul lumii...

Tractorul, remorca si cosciugul

Zarva mare a fost imediat dupa moartea Margaretei. Oamenii aflasera care de pe unde, televizor, ziare sau de la altii ca, de la Bruxelles, UE nu ne mai lasa sa ingropam mortul dupa datina straveche. Cel mai greu i-a fost lui Gheorghe Balan, un vecin al raposatei, desemnat in unanimitate sa se ocupe de detaliile ingropaciunii.

Dupa ce s-a chinuit de pomana sa faca rost de-un dric profesional, Gheorghe a apelat la un cunoscut, un prieten cu tractor si remorca. N-a fost deloc usor. Camaradul era, se pare, un zgarie-branza. I-a cerut stive de bani doar pentru motorina, basca onorariul aferent unui sofer profesionist, reprofilat.

A doua mare problema a constituit-o modelul cosciugului. Balan ar fi vrut ceva dintr-o scandura mai usoara. Insa banii de zile negre ai Margaretei (stransi dintr-o pensie modica) n-au fost suficienti. In final, s-a ales cu un sicriu tocmai bun pentru niste lucratori la o cariera de piatra, ornat insa cat de cat rezonabil.

„Pup-o pe mamaia...”

In fine, se ridica problema angajarii unor tineri vanjosi care sa ridice si sa coboare cosciugul de pe marginea remorcii, aflata la o inaltime deloc neglijabila. Salvarea a venit de la cativa baieti din zona. In lipsa unui loc de munca, acestia au acceptat provocarea, pentru un onorariu mic si-o masa calda la pomana. La final, Gheorghe Balan a primit laude unanime pentru o organizare perfecta, chiar si in limita posibilitatilor.

Imediat dupa imbalsamare, Margareta Luca a fost adusa acasa, urcata pe masa in sufragerie (ca era mai de soi) si expusa timp de doua nopti, ca la muzeu. Mobilierul
din casa a fost mutat pentru a deschide la maximum locul din jurul doamnei. Nu pentru ca dansa ar fi fost in timpul vietii claustrofoba, ci pentru a spori confortul pelerinilor de la capataiul ei.

Cum masa din sufragerie fusese adusa din bucatarie, femeile care se ocupau cu gateala au facut rost de-o masuta plianta, unde se ingramadeau, nevoie mare, fiecare disperata sa nu care cumva sa-si piarda locul stabilit. Tot din lipsa de spatiu (casa
sotilor Luca fiind una destul de mica), prajelile, sarmalele si coliva au fost facute la nici trei metri de corpul rigid din cosciug.

In camera cealalta, Margareta Luca are oaspeti importanti. Tocmai i-au sosit o fiica, sotul ei si doi nepoti. „Haide mama, du-te si sarut-o pe mamaia”, ii spune mama baiatului mai mare, un tanar de vreo 15 ani, atacat nemilos de cosuri.

Acesta face o fata ingretosata, uitandu-se parca la o punga plina cu gunoaie: „Nu pot. Mi-e scarba.”, ii raspunde mamei. „Te duci si o pupi. Asa se face”, pune capat discutiei femeia, moment in care baiatul duce la indeplinire operatiunea si iese rapid din camera. Cel mic scapa mai usor. Se apropie in forta de corpul inert, duce buzele aproape de fruntea bunicii, dupa care, convins ca nimeni nu s-a prins de smecherie, iese in fuga.

DESTINATIE FINALA

„Da’ la New York cum crezi ca am fi inmormantat-o?”

Dar sa ne intoarcem la ultimul drum al doamnei Margareta Luca. Aceasta a plecat de la biserica (nu fara peripetii, dupa ce sicriul era gata-gata sa fie scapat de cateva ori) si trece, chiar in acest moment, prin mijlocul pietei unde-si facea cumparaturile cand era sanatoasa. In jurul remorcii s-au adunat cativa tiganusi care pandesc ca niste animale de prada momentul in care cortegiul se opreste la o rascruce de drumuri, iar familia decedatei arunca cu bani.

E duminica dimineata si piata e plina ochi. In mod normal, orice doamna care s-ar bucura de atentia acordata Margaretei ar trebui sa se simta flatata. Zeci de fete blocate in directia dansei, tarabagii mutandu-si in mare graba legumele si fructele ca sa-i faca loc celei care trece, pana si copiii au incremenit parca in timp, sorbind imaginea din fata ochisorilor holbati. Fire retinuta, Margareta se multumeste sa priveasca insa inerta si rece tot spectacolul din jur.

In final, a fost o reusita deplina

Dupa ce aproape a taiat pe verticala Ploiestiul, in drumul de la biserica la cimitir, si a facut cunostinta, pe parcurs, cu o gramada de oameni noi si prietenosi care au tinut s-o sarute pe frunte sau sa o prezinte copiilor si cunoscutilor, Margareta Luca se afla acum in cimitirul unde urmeaza sa ramana o buna bucata de timp. Acoperita de flori, procurate-n graba de la ambulanti, femeia e coborata lent in groapa adanca. Fundalul sonor este asigurat de chiotele de simpatie ale celor prezenti.

„Asa ne ingropam noi mortii. Asa am vazut de mici ca se face. Nu conteaza ca e la noi in sat sau in Ploiesti. Ce, daca Margareta ar fi murit la New York, am fi facut-o altfel? Poate ar fi fost putin diferit, dar tot tre’ sa plimbi mortul prin oras, sa-l jeleasca lumea, ca altfel e mare pacat”.

Cu aceste cuvinte
profunde, organizatorul Gheorghe Balan si-a incheiat misiunea. Si, judecand exclusiv in termeni de „misiune-ndeplinita”, lumea pare sa fie de acord ca a fost o reusita. „I-ar fi placut asa de mult sa vada cum a fost inmormantata”, spune o femeie din multime.

„Puneti niste muzica populara!”

Da, in mod clar, totul e in regula. Si nu-ti trebuie talent sa ghicesti asta. E suficient sa te uiti doar la mesenii care inghit cu nesat sarma dupa sarma, mititei, pilaf, aperitive, friptura de pasare, totul umezit bine cu vin si tuiculita. E suficient sa te uiti cum rad zgomotos ca sa-ti dai seama ca oamenii se simt in largul lor, ca la ei acasa, cum vine vorba.

Intre timp, la masa au aparut persoane noi: „Vecinul de la trei strazi distanta”, „verisoara, da’ nu foarte primara”, sau „postasul care-i aducea pensia”. Cu totii au cunoscut-o, desigur, foarte bine pe Margareta Luca. Prinsi de atmosfera si de organizarea fara de cusur, cativa invitati uita definitiv pentru ce au venit.

Ca domnul acesta care s-a trezit strigand: „Puneti ma niste muzica populara! Ce naiba, zici ca esti la mort...”. Sau ca doamna de la capatul mesei care intuieste gandurile celorlalti: „Margaretei i-ar fi placut masa asta. Miroase asa frumos in casa. Miroase a bucurie”. Probabil si Margareta Luca ar fi putut simti mirosul din fosta sa casa. Asta daca, in acest moment, n-ar fi profund deranjata de un miros puternic de pamant proaspat sapat.

Mortul, intre „boscorodeala” si „pornografie”. Un etnolog si un regizor analizeaza fatetele inmormantarii in secolul XXI

„...si cinstita holera de la ‘48 a inceput a secera prin Humulesti in dreapta si in stanga, de se auzea numai chiu si vai in toate partile. Si eu, neastamparat cum eram, ba ieseam la parlaz, cand trecea cu mortul pe la poarta noastra si-l boscorodeam cu cimilitura:

Chitigaie, gaie, ce ai in tigaie?
Papa puilor duc in valea socilor.
Ferice de gangur, ca sede intr-un varf de soc
Si se roaga rugului si se-nchina cucului!
Nici pentru mine, nici pentru tine,
Ci pentru budihacea de la groapa,
Sa-i dai vaca de vaca si doi boi sa taca, ba il petreceam pana la biserica si apoi veneam acasa cu sanul incarcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roscove si smochine din pomul mortului, de se incruceau tata si mama cand ma vedeau cu dansele.”

Asta era atunci. Intre mustruluiala copilareasca a lui Ion Creanga si procesiunea urbana de astazi, in care mortul este carat descoperit dintr-un cartier in celalalt, sunt secole si moduri diferite de a privi conceptul de „obicei”. Pentru etnologi insa, cele doua nu sunt decat variante diferite ale aceleiasi interpretari. Rezumata generic: „Cultura celor vii care-si ingroapa mortul”.

Transferul obiceiurilor de inmormantare din cadrul comunitatilor mici, de tip rural, in cel al oraselor a inceput inca din primii ani ai secolului XX, odata cu aparitia mahalalelor. Ritualul pastra insa un anumit caracter discret: procesiunea si inmormantarea propriu-zisa se faceau in aceeasi zona, iar persoanele invitate erau doar apropiatii familiei.

Un al doilea transfer, mult mai brutal de data aceasta, a avut loc odata cu mutarea fortata a taranilor la orase, in „epoca industrializarii”. Din cauza fluxului mare de persoane aduse in mediul urban, practic „peste noapte”, a planurilor urbanistice inghesuite si a numarului mic de cimitire, familia decedatului era obligata, de multe ori, sa transporte trupul acestuia pana in cealalta parte a orasului.

Obiceiuri vechi in spatiu nou

„Riturile pagane fara origine clara”, cum sunt denumite de etnologi etapele inmormantarii, intra astfel in cotidianul urban. „Apar pentru prima data masinile deschise, iar moartea devine un spectacol, mai ales prin amploarea „scenei” si a numarului de „spectatori”„, sustine Serban Anghelescu, etnolog la Muzeul Taranului Roman. Parte a obiceiurilor rurale se mentin si primesc noi valente prin integrarea lor in spatiul amplu al orasului.

„Exista distinctia clara intre educatia rationala si cea potrivit careia sufletul mortului ramane in casa timp de trei zile. Mortul „stie”, „aude”, „rationeaza”, iar lumea trebuie sa-l vorbeasca de bine. Este o perioada extrem de delicata. Inmormantarea nu mai are legatura cu un act „familiar”, insa ramane spaima ca faci ceva rau daca nu respecti traditia.

O lume fara nimic „dincolo”

Sensul defilarii mortului - cel de a figura pe pamant calatoria de dincolo - se transforma treptat intr-un spectacol la care sunt invitate persoane necunoscute familiei. Pentru a patrunde aici nu mai e nevoie de vreun grad de rudenie, ci doar de simpla prezenta a spectatorului de pe strada la „momentul si locul potrivite”.

Ce se schimba odata cu aderarea la Uniunea Europeana? „Astazi se vorbeste despre „pornografia mortii”. Moartea a devenit subiect tabu, precum pornografia. Pe termen lung, totul tinde catre tratarea mortii ca un fenomen pur sanitar. Noile reguli au aparut de la o societate care crede ca umanitatea este strict rationala si tot ce este la nivel religios tine de un imaginar primitiv.

In acest fel insa nu se creeaza decat o lume fara nimic dincolo. Nu te poti dispensa de imaginar. Este imposibil sa desfiintezi ritualul traditional si toate spaimele omului de rand. Ar fi o lume neinteresanta”, conchide etnologul Serban Anghelescu.

Ca la manual

Normele europene de inmormantare

> Mortii vor fi ingropati in sicrie ecologice si vor fi imbracati cu haine biodegradabile si incaltati cu pantofi de unica folosinta.

> Antreprenorii de pompe funebre sunt obligati sa vanda sicrie cu grosimea de minimum trei centimetri. Acestea trebuie sa aiba captuseala biodegradabila si sa fie prevazute cu epuratoare (supape cu filtru de carbon care elimina gazele din sicriul de lemn astfel incat, in timpul transportului, acesta sa nu crape). Cel mai ieftin sicriu „european” va costa 12 milioane de lei vechi.

> Cea mai ieftina dublura biodegradabila pentru sicriul ecologic costa 28 de euro, iar cea mai scumpa depaseste 160 de euro.

> Sicriul trebuie prevazut cu un filtru, astfel incat resturile umane sa nu patrunda in mediul ambiant. Cel mai ieftin epurator costa 25 de euro, iar unul mai performant poate ajunge la 75 de euro.

> Tinerea si privegherea mortului timp de trei zile in casa in care a locuit, potrivit traditiei romanesti, nu mai sunt permise. Familiile defunctilor sunt obligate sa depuna corpul persoanei decedate numai in capele autorizate, iar priveghiul se va mai tine numai in cimitire.

PUNEREA IN SCENA

„Practic, joci un rol, nu?”

„Tot ce m-a interesat in acest film a fost sa studiez indeaproape disparitia unui barbat”, declara Cristi Puiu intr-un interviu acordat postului BBC4. Se intampla imediat dupa ce „Moartea domnului Lazarescu” primea premiul pentru cinematografie internationala, acordat de cunoscutul canal britanic. Regizorul roman vorbeste in continuare despre „debarasarea de aceasta disparitie”, despre obiceiuri si tehnica si despre inmormantare ca „gesturi intre acte”.

EVZ: Care sunt primele amintiri legate de inmormantare, de disparitia cuiva „cunoscut”?
Cristi Puiu: Am crescut la marginea Bucurestiului, in cartierul Ozana. Mai erau doua blocuri si dadeam in camp si fabrici: Policolor, fabrica de oxigen lichid... Pe scara noastra era un adevarat cosmos. Populatia era amestecata, erau oameni veniti de peste tot. Familia de vizavi era o familie de munteni, a treia familie de pe palier erau bucuresteni get-beget, la etaj era o familie de ucraineni, o alta familie de ardeleni. Era un bloc cu patru etaje, iar in 15 apartamente gaseai tot: romani, evrei, tigani, greci, polonezi.

In „decorul” acesta am avut prima experienta legata de inmormantare si disparitie in general. Aveam 6-7 ani. Tata lucra la Spitalul Colentina. Era planificator, o treaba legata de partea administrativa, insa oamenii stiau ca el lucreaza la spital si cum ii placea sa faca tapaj de cunostintele medicale, iar la noi pe scara nu era niciun medic, oamenii il mai chemau.

Intr-o seara, pe la ora 9.00, l-a chemat domnul Cocheci de la etajul trei. Lui Costel, baiatul lor mijlociu, ii curgea sange pe nas si gura. Tata, care oricum era prapastios, s-a ingrozit. L-a luat in brate si a fugit in papuci sa-l duca la spital. Au mers la Urgente, iar doctorii i-au spus ca are hemoragie interna, ca nu o pot localiza si ca nu pot face nimic pentru el. A murit. Am aflat in noaptea aceea.

Cum a reactionat comunitatea din zona?
Eram familii in oglinda: doi frati si o sora. Comunitatea in sine a fost distrusa de acest eveniment. Caci, pana la urma, ce este o scara de bloc daca nu un sat pe verticala? Nu mai stiu de unde era familia lor. Dar, in traditia zonei, daca iti murea un copil trebuia „preluat”, cred ca acesta este cuvantul potrivit, un copil din vecinatate care sa devina copilul lor pe viata. Eu am fost ales.

Normal ca am crescut tot alaturi de parintii mei, dar, dupa inmormantare, la masa, parintii lui Costel mi-au luat din piata haine, o masa si un scaun din lemn de brad, o galeata, rechizite. Tot ce-mi aduc aminte astazi e ca mi-era jena sa ma dezbrac in fata doamnei Cocheci. Am fost dus sa-l vad pe Costel in sicriu. A

m vrut sa fug, dar cand am vazut ca toti cei care veneau in fata mea il sarutau am simtit obligatia sa o fac si eu. Tin minte ca avea o chestie, ca o rana, un herpes enorm in zona gurii si era foarte rece. Nu se suprapunea cu nimic din ceea ce vazusem sau simtisem pana atunci. Aceasta este amintirea care mi-a marcat cel mai profund copilaria.

Mai are vreo legatura inmormantarea, cel putin in forma ei urbana, cu conceptul de „traditie” sau e o defilare in care sunt angajati, nu la propriu fireste, actori neprofesionisti?
Normal ca se joaca un rol dupa ureche, dar, pana la urma, in raport cu ce? Traditia nu este o piesa de muzeu, nu o bagi in formol si o tii in borcan. Obiceiurile noastre se transforma si trebuie lasate sa se transforme. Nu cred ca exista un imperativ: „Astea sunt traditiile, in ordinea asta, nu va atingeti de ele”. Mai degraba exista un soi de telefon fara fir, iar oamenii fac totul dupa ureche. Lucrurile se conserva aproximativ si cred ca asta este partea frumoasa a ceea ce se cheama folclor, obiceiuri populare sau traditie.

In concluzie... Cat din ceea ce vedem astazi la o inmormantare este natural si cat e „teatru”?
Este o gramada de „acting” la inmormantare, normal. Omul are nevoie de asta. In fond, e vorba de protejarea propriei sale
imagini. Plus ca durerea, fata de ras, e mult mai spectaculoasa si mai usor de falsificat.

De unde nevoia asta de spectacol? Se poate vorbi de o modificare sau e relativizare a traditiilor prin dezvoltarea tehnologica si media?
Pai sa luam celebrul caz al „Crimei din Primaverii”. Deschizi televizorul, dai pe OTV si te trezesti spectator la un priveghi. Sau te duci la o inmormantare cu un set de traditii si te trezesti actor angajat pentru cateva ore. Gesturile tale intra in „live” sau sunt inregistrate, difuzate in prime-time si alte sute de mii sau milioane de oameni iti analizeaza suferinta. Joci un rol, practic, nu?
Primul efect al productiei tehnologice la care suntem spectatori este cel de a defini „obi-ceiurile” prin termene de garantie si data de expirare. Lucrurile se schimba, nu mai exista criterii clare.

Cinematografic, ai fi interesat sa surprinzi inmormantarea tot in nota asta de spectacol?
Deloc. Nu vreau imagini cu femei si barbati smulgandu-si parul din cap. M-ar interesa mai degraba ceea ce Eugene Ionesco numea „ce fac personajele intre acte”.

Cred in momentele care nu duc mai departe fictiunea. Ca atunci cand, in timpul unui priveghi, ne apuca durerea de stomac si vrem sa luam un distonocalm. Si nu gasim distonocalm si trebuie sa trimitem pe cineva sau mergem la un vecin. M-ar interesa modul in care viata este repusa in drepturi chiar pe perioada priveghiului, a inmormantarii.