Atacantul lui Energie
Cottbus se afla pe lista de achizitii a lui Hannover 96, in timp
ce managerul clubului din Cottbus sustine ca romanul este "netransferabil", informeaza "Lausitzer Rundschau".
Radu are contract cu Energie pana in 2008, iar dupa evolutiile foarte bune ale romanului gruparea germana negociaza de cateva saptamani prelungirea angajamentului, fara succes deocamdata. Impresarul jucatorului, Vasile Miriuta, a recunoscut in urma cu cateva zile
ca a primit oferte din Bundesliga pentru Radu. Zvonurile indicau faptul ca una dintre echipele interesate de atacantul roman ar fi Hannover 96, iar directorul sportiv al acestei grupari, Christian Hochstatter, a confirmat ca se afla in cautarea unui atacant. Daca Energie va reusi sa se mentina in Bundesliga, este foarte probabil ca Radu sa ramana la actuala grupare. In caz contrar, avand oferte de la alte echipe din prima liga, gruparii din Cottbus ii va fi foarte greu sa-l pastreze pe roman. "Neue Presse" sustine ca in cazul retrogradarii in 2.Bundesliga, suma de transfer a lui Radu ar fi de 1,7 milioane de euro.
sâmbătă, 21 februarie 2009
O cronica urbana in stil Sado-Maso
Daca voi nu veniti la teatru, atunci va iesim noi in drum, va tinem calea, va atragem atentia, va facem sa va opriti macar cateva secunde, pe trotuarul din fata cladirii in care nu ati intrat pana acum niciodata. Acesta ar putea fi textul
unui eventual manifest al creatorilor spectacolului Sado-Maso Blues Bar, un nou text descoperit prin programul DramAcum, text semnat de Maria Manolescu si produs de Teatrul foarte mic din Bucuresti.
Regizoarea Gianina Carbunariu nu are ca public-tinta spectatorul obisnuit cu teatrul, care se asaza constant in fotoliile comode (tot mai comode, prin grija Primariei Capitalei) si are un respect nestirbit fata de orice s-ar intampla pe scena.
Dimpotriva: cei pe care ar vrea sa-i convinga, sa-i implice, sa-i trezeasca din indiferenta sunt cei "nedusi la teatru", spectatorii potentiali, ale caror reactii sunt genuine si se manifesta deschis, fara menajamente. Spre ei vrea sa faca un prim pas si sa le vorbeasca despre viata
lor, asa cum reuseste cu Sado-Maso Blues Bar. Date fiind scopurile, nici ca se putea o mai buna punere in scena decat aceea imaginata de Gianina Carbunariu pentru textul de debut al tinerei autoare Maria Manolescu. Spectacolul se joaca pe mai multe dimensiuni: spatiul de joc se imparte intre inauntru si afara, in strada, iar cel dinauntru pe doua nivele, ca intr-un studio astfel amenajat incat sa ofere cat mai mult confort locatarului, cu living-room jos si dormitor
sus. Spectaculos este felul in care regizoarea - cu sprijinul scenografului Andu Dumitrescu - "arunca" actiunea teatrala in strada, de parca ar vrea sa-i trimita pe actori, ca pe niste mesageri, in inima
unui oras care adesea ramane indiferent la ceea ce ei au de oferit. Parasind sala in care se joaca spectacolele acestui teatru de obicei si amenajand un spatiu de la parter, creatorii spectacolului folosesc din plin geamurile mari, ca o vitrina, aratandu-i pe actori trecatorilor - fiinte vii, aparent intangibile, dar "la vedere", ca intr-o virtuala gradina zoologica, trezind curiozitate si interes. Fascinanta este reactia celor care se opresc cateva secunde sau mai mult, incercand sa urmareasca actiunea care se petrece, dar
interesante sunt si senzatiile incercate de spectatorii dinauntru, care vad doua spectacole intr-unul - cel de pe scena si cel al strazii, o strada dinamica, gata sa invadeze intimitatea salii de teatru. De data asta nu uiti de lume la teatru, nimeni nu "evadeaza" din ea, ci, dimpotriva, iti aminteste de ea brutal, nu numai din cauza subiectului - aventura unor tineri derutati, confuzi, victime ale unei societati in schimbare, pusi pe facut bani, dar impiedicati de propria lor candoare sa-si duca planurile "vicioase" la bun sfarsit - ci mai ales gratie solutiei inedite gasite de regizoare pentru a "imparti" spectacolul in doua. Constructia complicata a piesei, care implica cateva momente de "teatru in teatru", momente in care se rememoreaza scene din trecut, iar cei doi actori isi abandoneaza propriile roluri pentru a juca altele, fie ale parintilor, fie ale lor la alte varste, ii supune pe Rolando Matsangos si Virgil Aioanei la mari eforturi. In unele cazuri, granita dintre trecut si prezent nu se mai vede, iar personajele se amesteca derutant pentru spectator, dar tonusul spectacolului este rapid recuperat si relansat de cei doi, carora li se alatura Adrian Anghel in scenele de final.
Sado-Maso Blues Bar propune un comentariu curajos despre lumea in care traim, o cronica urbana cu o forma profund originala care reconfirma calitatile unei tinere creatoare cu o voce extrem de personala - Gianina Carbunariu.
unui eventual manifest al creatorilor spectacolului Sado-Maso Blues Bar, un nou text descoperit prin programul DramAcum, text semnat de Maria Manolescu si produs de Teatrul foarte mic din Bucuresti.
Regizoarea Gianina Carbunariu nu are ca public-tinta spectatorul obisnuit cu teatrul, care se asaza constant in fotoliile comode (tot mai comode, prin grija Primariei Capitalei) si are un respect nestirbit fata de orice s-ar intampla pe scena.
Dimpotriva: cei pe care ar vrea sa-i convinga, sa-i implice, sa-i trezeasca din indiferenta sunt cei "nedusi la teatru", spectatorii potentiali, ale caror reactii sunt genuine si se manifesta deschis, fara menajamente. Spre ei vrea sa faca un prim pas si sa le vorbeasca despre viata
lor, asa cum reuseste cu Sado-Maso Blues Bar. Date fiind scopurile, nici ca se putea o mai buna punere in scena decat aceea imaginata de Gianina Carbunariu pentru textul de debut al tinerei autoare Maria Manolescu. Spectacolul se joaca pe mai multe dimensiuni: spatiul de joc se imparte intre inauntru si afara, in strada, iar cel dinauntru pe doua nivele, ca intr-un studio astfel amenajat incat sa ofere cat mai mult confort locatarului, cu living-room jos si dormitor
sus. Spectaculos este felul in care regizoarea - cu sprijinul scenografului Andu Dumitrescu - "arunca" actiunea teatrala in strada, de parca ar vrea sa-i trimita pe actori, ca pe niste mesageri, in inima
unui oras care adesea ramane indiferent la ceea ce ei au de oferit. Parasind sala in care se joaca spectacolele acestui teatru de obicei si amenajand un spatiu de la parter, creatorii spectacolului folosesc din plin geamurile mari, ca o vitrina, aratandu-i pe actori trecatorilor - fiinte vii, aparent intangibile, dar "la vedere", ca intr-o virtuala gradina zoologica, trezind curiozitate si interes. Fascinanta este reactia celor care se opresc cateva secunde sau mai mult, incercand sa urmareasca actiunea care se petrece, dar
interesante sunt si senzatiile incercate de spectatorii dinauntru, care vad doua spectacole intr-unul - cel de pe scena si cel al strazii, o strada dinamica, gata sa invadeze intimitatea salii de teatru. De data asta nu uiti de lume la teatru, nimeni nu "evadeaza" din ea, ci, dimpotriva, iti aminteste de ea brutal, nu numai din cauza subiectului - aventura unor tineri derutati, confuzi, victime ale unei societati in schimbare, pusi pe facut bani, dar impiedicati de propria lor candoare sa-si duca planurile "vicioase" la bun sfarsit - ci mai ales gratie solutiei inedite gasite de regizoare pentru a "imparti" spectacolul in doua. Constructia complicata a piesei, care implica cateva momente de "teatru in teatru", momente in care se rememoreaza scene din trecut, iar cei doi actori isi abandoneaza propriile roluri pentru a juca altele, fie ale parintilor, fie ale lor la alte varste, ii supune pe Rolando Matsangos si Virgil Aioanei la mari eforturi. In unele cazuri, granita dintre trecut si prezent nu se mai vede, iar personajele se amesteca derutant pentru spectator, dar tonusul spectacolului este rapid recuperat si relansat de cei doi, carora li se alatura Adrian Anghel in scenele de final.
Sado-Maso Blues Bar propune un comentariu curajos despre lumea in care traim, o cronica urbana cu o forma profund originala care reconfirma calitatile unei tinere creatoare cu o voce extrem de personala - Gianina Carbunariu.
Plimbatul mortului la romani
Chiar si dupa intrarea in UE, inmormantarile autohtone raman aceleasi melodrame, in care mortul e transformat in bun public.
Distinsa doamna Margareta Luca a trecut in lumea celor drepti cu sufletul impacat si cocotata intr-o remorca de tractor.
Tudum, tudum, tudum!”, gafaie ofticos motorul tractorului. Iar remorca atasata prinde cu furie toate gropile de pe strada, zguduind-o abrupt si vizibil neplacut pe Margareta Luca. Cea despre care lumea zice ca este „o doamna” nu pare sa aiba nimic impotriva. Nici macar atunci cand se intra in zona noroioasa, iar un barbat (pe care, avand in vedere criteriile estetice ale Margaretei Luca, aceasta l-ar fi gasit ca fiind profund neatragator), o apuca brutal de piept incercand sa mai atenueze socurile drumului.
Astazi, doamna Luca pare mai degraba rezervata, pana la punctul tacerii depline. Sigur, ea este cea care conduce intregul alai, toti ochii sunt atintiti ba asupra rochiei, ba asupra parului sau a ochilor. Si numai daca auzi un singur comentariu facut la adresa dansei iti vine sa te faci mic:
„N-am vazut-o niciodata sa arate in halul asta...”. Insa mimica fetei si gesturile doamnei Luca raman neschimbate. Ar fi si pacat sa caute pricina intr-o zi asa insorita si mai ales ca, dupa atat amar de timp, in sfarsit, toate rudele si cunoscutii dansei au venit s-o vada. In plus, nici nu prea are timp. Margareta Luca a murit si urmeaza, cat de curand, sa fie ingropata.
„Haideti la poarta ca trece mortu’”
Doamna Luca a intrat in Uniunea Europeana paralizata complet. Suferea de-o boala a oaselor si articulatiilor, descoperita cu mai bine de 20 de ani in urma. Pana la momentul decesului, viata
dansei fusese un lung sir de momente dureroase, comprimate in crize nervoase. N-a mai apucat sa prinda infuzia de fonduri europene pe piata romaneasca, nici macar scandalul „Biletelul”, in acea vreme fiind, dupa spusele cunoscutilor, „intr-un fel de coma”. S-a stins din viata fara urlete de durere sau tanguieli inutile, pe o strada aflata la periferia Ploiestiului, doar cu sotul la capatai.
Margareta Luca este analizata acum, cu vadit interes, de un baietel de vreo 5 ani. Intamplarea face ca doamna Luca sa treaca taman prin fata curtii familiei copilului, iar mama i-a convocat pe toti la poarta „sa vada mortul”.
Baietelul o priveste insistent, uimit, nevoie mare, de culoarea ciudata in care se prezinta aratarea, un soi de gri pe care tatal sau, sosit intr-o suflare la fata locului, il compara cu „cenusa ce ramane dupa ce facem noi gratar”.
Tare s-ar mai fi indignat Margareta Luca, pusa in fata unei astfel de mostre de umor badaranesc... Dar acum chiar nu poate. Remorca a prins o noua groapa, iar flacaul de langa e nevoit sa-i puna nervos mana pe gat. E mai bine asa, altfel ar fi riscat chiar sa se dea, Doamne fereste!, cu capul de marginea cosciugului. Iar asta chiar nu se poate, asa, in vazul lumii...
Tractorul, remorca si cosciugul
Zarva mare a fost imediat dupa moartea Margaretei. Oamenii aflasera care de pe unde, televizor, ziare sau de la altii ca, de la Bruxelles, UE nu ne mai lasa sa ingropam mortul dupa datina straveche. Cel mai greu i-a fost lui Gheorghe Balan, un vecin al raposatei, desemnat in unanimitate sa se ocupe de detaliile ingropaciunii.
Dupa ce s-a chinuit de pomana sa faca rost de-un dric profesional, Gheorghe a apelat la un cunoscut, un prieten cu tractor si remorca. N-a fost deloc usor. Camaradul era, se pare, un zgarie-branza. I-a cerut stive de bani doar pentru motorina, basca onorariul aferent unui sofer profesionist, reprofilat.
A doua mare problema a constituit-o modelul cosciugului. Balan ar fi vrut ceva dintr-o scandura mai usoara. Insa banii de zile negre ai Margaretei (stransi dintr-o pensie modica) n-au fost suficienti. In final, s-a ales cu un sicriu tocmai bun pentru niste lucratori la o cariera de piatra, ornat insa cat de cat rezonabil.
„Pup-o pe mamaia...”
In fine, se ridica problema angajarii unor tineri vanjosi care sa ridice si sa coboare cosciugul de pe marginea remorcii, aflata la o inaltime deloc neglijabila. Salvarea a venit de la cativa baieti din zona. In lipsa unui loc de munca, acestia au acceptat provocarea, pentru un onorariu mic si-o masa calda la pomana. La final, Gheorghe Balan a primit laude unanime pentru o organizare perfecta, chiar si in limita posibilitatilor.
Imediat dupa imbalsamare, Margareta Luca a fost adusa acasa, urcata pe masa in sufragerie (ca era mai de soi) si expusa timp de doua nopti, ca la muzeu. Mobilierul
din casa a fost mutat pentru a deschide la maximum locul din jurul doamnei. Nu pentru ca dansa ar fi fost in timpul vietii claustrofoba, ci pentru a spori confortul pelerinilor de la capataiul ei.
Cum masa din sufragerie fusese adusa din bucatarie, femeile care se ocupau cu gateala au facut rost de-o masuta plianta, unde se ingramadeau, nevoie mare, fiecare disperata sa nu care cumva sa-si piarda locul stabilit. Tot din lipsa de spatiu (casa
sotilor Luca fiind una destul de mica), prajelile, sarmalele si coliva au fost facute la nici trei metri de corpul rigid din cosciug.
In camera cealalta, Margareta Luca are oaspeti importanti. Tocmai i-au sosit o fiica, sotul ei si doi nepoti. „Haide mama, du-te si sarut-o pe mamaia”, ii spune mama baiatului mai mare, un tanar de vreo 15 ani, atacat nemilos de cosuri.
Acesta face o fata ingretosata, uitandu-se parca la o punga plina cu gunoaie: „Nu pot. Mi-e scarba.”, ii raspunde mamei. „Te duci si o pupi. Asa se face”, pune capat discutiei femeia, moment in care baiatul duce la indeplinire operatiunea si iese rapid din camera. Cel mic scapa mai usor. Se apropie in forta de corpul inert, duce buzele aproape de fruntea bunicii, dupa care, convins ca nimeni nu s-a prins de smecherie, iese in fuga.
DESTINATIE FINALA
„Da’ la New York cum crezi ca am fi inmormantat-o?”
Dar sa ne intoarcem la ultimul drum al doamnei Margareta Luca. Aceasta a plecat de la biserica (nu fara peripetii, dupa ce sicriul era gata-gata sa fie scapat de cateva ori) si trece, chiar in acest moment, prin mijlocul pietei unde-si facea cumparaturile cand era sanatoasa. In jurul remorcii s-au adunat cativa tiganusi care pandesc ca niste animale de prada momentul in care cortegiul se opreste la o rascruce de drumuri, iar familia decedatei arunca cu bani.
E duminica dimineata si piata e plina ochi. In mod normal, orice doamna care s-ar bucura de atentia acordata Margaretei ar trebui sa se simta flatata. Zeci de fete blocate in directia dansei, tarabagii mutandu-si in mare graba legumele si fructele ca sa-i faca loc celei care trece, pana si copiii au incremenit parca in timp, sorbind imaginea din fata ochisorilor holbati. Fire retinuta, Margareta se multumeste sa priveasca insa inerta si rece tot spectacolul din jur.
In final, a fost o reusita deplina
Dupa ce aproape a taiat pe verticala Ploiestiul, in drumul de la biserica la cimitir, si a facut cunostinta, pe parcurs, cu o gramada de oameni noi si prietenosi care au tinut s-o sarute pe frunte sau sa o prezinte copiilor si cunoscutilor, Margareta Luca se afla acum in cimitirul unde urmeaza sa ramana o buna bucata de timp. Acoperita de flori, procurate-n graba de la ambulanti, femeia e coborata lent in groapa adanca. Fundalul sonor este asigurat de chiotele de simpatie ale celor prezenti.
„Asa ne ingropam noi mortii. Asa am vazut de mici ca se face. Nu conteaza ca e la noi in sat sau in Ploiesti. Ce, daca Margareta ar fi murit la New York, am fi facut-o altfel? Poate ar fi fost putin diferit, dar tot tre’ sa plimbi mortul prin oras, sa-l jeleasca lumea, ca altfel e mare pacat”.
Cu aceste cuvinte
profunde, organizatorul Gheorghe Balan si-a incheiat misiunea. Si, judecand exclusiv in termeni de „misiune-ndeplinita”, lumea pare sa fie de acord ca a fost o reusita. „I-ar fi placut asa de mult sa vada cum a fost inmormantata”, spune o femeie din multime.
„Puneti niste muzica populara!”
Da, in mod clar, totul e in regula. Si nu-ti trebuie talent sa ghicesti asta. E suficient sa te uiti doar la mesenii care inghit cu nesat sarma dupa sarma, mititei, pilaf, aperitive, friptura de pasare, totul umezit bine cu vin si tuiculita. E suficient sa te uiti cum rad zgomotos ca sa-ti dai seama ca oamenii se simt in largul lor, ca la ei acasa, cum vine vorba.
Intre timp, la masa au aparut persoane noi: „Vecinul de la trei strazi distanta”, „verisoara, da’ nu foarte primara”, sau „postasul care-i aducea pensia”. Cu totii au cunoscut-o, desigur, foarte bine pe Margareta Luca. Prinsi de atmosfera si de organizarea fara de cusur, cativa invitati uita definitiv pentru ce au venit.
Ca domnul acesta care s-a trezit strigand: „Puneti ma niste muzica populara! Ce naiba, zici ca esti la mort...”. Sau ca doamna de la capatul mesei care intuieste gandurile celorlalti: „Margaretei i-ar fi placut masa asta. Miroase asa frumos in casa. Miroase a bucurie”. Probabil si Margareta Luca ar fi putut simti mirosul din fosta sa casa. Asta daca, in acest moment, n-ar fi profund deranjata de un miros puternic de pamant proaspat sapat.
Mortul, intre „boscorodeala” si „pornografie”. Un etnolog si un regizor analizeaza fatetele inmormantarii in secolul XXI
„...si cinstita holera de la ‘48 a inceput a secera prin Humulesti in dreapta si in stanga, de se auzea numai chiu si vai in toate partile. Si eu, neastamparat cum eram, ba ieseam la parlaz, cand trecea cu mortul pe la poarta noastra si-l boscorodeam cu cimilitura:
Chitigaie, gaie, ce ai in tigaie?
Papa puilor duc in valea socilor.
Ferice de gangur, ca sede intr-un varf de soc
Si se roaga rugului si se-nchina cucului!
Nici pentru mine, nici pentru tine,
Ci pentru budihacea de la groapa,
Sa-i dai vaca de vaca si doi boi sa taca, ba il petreceam pana la biserica si apoi veneam acasa cu sanul incarcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roscove si smochine din pomul mortului, de se incruceau tata si mama cand ma vedeau cu dansele.”
Asta era atunci. Intre mustruluiala copilareasca a lui Ion Creanga si procesiunea urbana de astazi, in care mortul este carat descoperit dintr-un cartier in celalalt, sunt secole si moduri diferite de a privi conceptul de „obicei”. Pentru etnologi insa, cele doua nu sunt decat variante diferite ale aceleiasi interpretari. Rezumata generic: „Cultura celor vii care-si ingroapa mortul”.
Transferul obiceiurilor de inmormantare din cadrul comunitatilor mici, de tip rural, in cel al oraselor a inceput inca din primii ani ai secolului XX, odata cu aparitia mahalalelor. Ritualul pastra insa un anumit caracter discret: procesiunea si inmormantarea propriu-zisa se faceau in aceeasi zona, iar persoanele invitate erau doar apropiatii familiei.
Un al doilea transfer, mult mai brutal de data aceasta, a avut loc odata cu mutarea fortata a taranilor la orase, in „epoca industrializarii”. Din cauza fluxului mare de persoane aduse in mediul urban, practic „peste noapte”, a planurilor urbanistice inghesuite si a numarului mic de cimitire, familia decedatului era obligata, de multe ori, sa transporte trupul acestuia pana in cealalta parte a orasului.
Obiceiuri vechi in spatiu nou
„Riturile pagane fara origine clara”, cum sunt denumite de etnologi etapele inmormantarii, intra astfel in cotidianul urban. „Apar pentru prima data masinile deschise, iar moartea devine un spectacol, mai ales prin amploarea „scenei” si a numarului de „spectatori”„, sustine Serban Anghelescu, etnolog la Muzeul Taranului Roman. Parte a obiceiurilor rurale se mentin si primesc noi valente prin integrarea lor in spatiul amplu al orasului.
„Exista distinctia clara intre educatia rationala si cea potrivit careia sufletul mortului ramane in casa timp de trei zile. Mortul „stie”, „aude”, „rationeaza”, iar lumea trebuie sa-l vorbeasca de bine. Este o perioada extrem de delicata. Inmormantarea nu mai are legatura cu un act „familiar”, insa ramane spaima ca faci ceva rau daca nu respecti traditia.
O lume fara nimic „dincolo”
Sensul defilarii mortului - cel de a figura pe pamant calatoria de dincolo - se transforma treptat intr-un spectacol la care sunt invitate persoane necunoscute familiei. Pentru a patrunde aici nu mai e nevoie de vreun grad de rudenie, ci doar de simpla prezenta a spectatorului de pe strada la „momentul si locul potrivite”.
Ce se schimba odata cu aderarea la Uniunea Europeana? „Astazi se vorbeste despre „pornografia mortii”. Moartea a devenit subiect tabu, precum pornografia. Pe termen lung, totul tinde catre tratarea mortii ca un fenomen pur sanitar. Noile reguli au aparut de la o societate care crede ca umanitatea este strict rationala si tot ce este la nivel religios tine de un imaginar primitiv.
In acest fel insa nu se creeaza decat o lume fara nimic dincolo. Nu te poti dispensa de imaginar. Este imposibil sa desfiintezi ritualul traditional si toate spaimele omului de rand. Ar fi o lume neinteresanta”, conchide etnologul Serban Anghelescu.
Ca la manual
Normele europene de inmormantare
> Mortii vor fi ingropati in sicrie ecologice si vor fi imbracati cu haine biodegradabile si incaltati cu pantofi de unica folosinta.
> Antreprenorii de pompe funebre sunt obligati sa vanda sicrie cu grosimea de minimum trei centimetri. Acestea trebuie sa aiba captuseala biodegradabila si sa fie prevazute cu epuratoare (supape cu filtru de carbon care elimina gazele din sicriul de lemn astfel incat, in timpul transportului, acesta sa nu crape). Cel mai ieftin sicriu „european” va costa 12 milioane de lei vechi.
> Cea mai ieftina dublura biodegradabila pentru sicriul ecologic costa 28 de euro, iar cea mai scumpa depaseste 160 de euro.
> Sicriul trebuie prevazut cu un filtru, astfel incat resturile umane sa nu patrunda in mediul ambiant. Cel mai ieftin epurator costa 25 de euro, iar unul mai performant poate ajunge la 75 de euro.
> Tinerea si privegherea mortului timp de trei zile in casa in care a locuit, potrivit traditiei romanesti, nu mai sunt permise. Familiile defunctilor sunt obligate sa depuna corpul persoanei decedate numai in capele autorizate, iar priveghiul se va mai tine numai in cimitire.
PUNEREA IN SCENA
„Practic, joci un rol, nu?”
„Tot ce m-a interesat in acest film a fost sa studiez indeaproape disparitia unui barbat”, declara Cristi Puiu intr-un interviu acordat postului BBC4. Se intampla imediat dupa ce „Moartea domnului Lazarescu” primea premiul pentru cinematografie internationala, acordat de cunoscutul canal britanic. Regizorul roman vorbeste in continuare despre „debarasarea de aceasta disparitie”, despre obiceiuri si tehnica si despre inmormantare ca „gesturi intre acte”.
EVZ: Care sunt primele amintiri legate de inmormantare, de disparitia cuiva „cunoscut”?
Cristi Puiu: Am crescut la marginea Bucurestiului, in cartierul Ozana. Mai erau doua blocuri si dadeam in camp si fabrici: Policolor, fabrica de oxigen lichid... Pe scara noastra era un adevarat cosmos. Populatia era amestecata, erau oameni veniti de peste tot. Familia de vizavi era o familie de munteni, a treia familie de pe palier erau bucuresteni get-beget, la etaj era o familie de ucraineni, o alta familie de ardeleni. Era un bloc cu patru etaje, iar in 15 apartamente gaseai tot: romani, evrei, tigani, greci, polonezi.
In „decorul” acesta am avut prima experienta legata de inmormantare si disparitie in general. Aveam 6-7 ani. Tata lucra la Spitalul Colentina. Era planificator, o treaba legata de partea administrativa, insa oamenii stiau ca el lucreaza la spital si cum ii placea sa faca tapaj de cunostintele medicale, iar la noi pe scara nu era niciun medic, oamenii il mai chemau.
Intr-o seara, pe la ora 9.00, l-a chemat domnul Cocheci de la etajul trei. Lui Costel, baiatul lor mijlociu, ii curgea sange pe nas si gura. Tata, care oricum era prapastios, s-a ingrozit. L-a luat in brate si a fugit in papuci sa-l duca la spital. Au mers la Urgente, iar doctorii i-au spus ca are hemoragie interna, ca nu o pot localiza si ca nu pot face nimic pentru el. A murit. Am aflat in noaptea aceea.
Cum a reactionat comunitatea din zona?
Eram familii in oglinda: doi frati si o sora. Comunitatea in sine a fost distrusa de acest eveniment. Caci, pana la urma, ce este o scara de bloc daca nu un sat pe verticala? Nu mai stiu de unde era familia lor. Dar, in traditia zonei, daca iti murea un copil trebuia „preluat”, cred ca acesta este cuvantul potrivit, un copil din vecinatate care sa devina copilul lor pe viata. Eu am fost ales.
Normal ca am crescut tot alaturi de parintii mei, dar, dupa inmormantare, la masa, parintii lui Costel mi-au luat din piata haine, o masa si un scaun din lemn de brad, o galeata, rechizite. Tot ce-mi aduc aminte astazi e ca mi-era jena sa ma dezbrac in fata doamnei Cocheci. Am fost dus sa-l vad pe Costel in sicriu. A
m vrut sa fug, dar cand am vazut ca toti cei care veneau in fata mea il sarutau am simtit obligatia sa o fac si eu. Tin minte ca avea o chestie, ca o rana, un herpes enorm in zona gurii si era foarte rece. Nu se suprapunea cu nimic din ceea ce vazusem sau simtisem pana atunci. Aceasta este amintirea care mi-a marcat cel mai profund copilaria.
Mai are vreo legatura inmormantarea, cel putin in forma ei urbana, cu conceptul de „traditie” sau e o defilare in care sunt angajati, nu la propriu fireste, actori neprofesionisti?
Normal ca se joaca un rol dupa ureche, dar, pana la urma, in raport cu ce? Traditia nu este o piesa de muzeu, nu o bagi in formol si o tii in borcan. Obiceiurile noastre se transforma si trebuie lasate sa se transforme. Nu cred ca exista un imperativ: „Astea sunt traditiile, in ordinea asta, nu va atingeti de ele”. Mai degraba exista un soi de telefon fara fir, iar oamenii fac totul dupa ureche. Lucrurile se conserva aproximativ si cred ca asta este partea frumoasa a ceea ce se cheama folclor, obiceiuri populare sau traditie.
In concluzie... Cat din ceea ce vedem astazi la o inmormantare este natural si cat e „teatru”?
Este o gramada de „acting” la inmormantare, normal. Omul are nevoie de asta. In fond, e vorba de protejarea propriei sale
imagini. Plus ca durerea, fata de ras, e mult mai spectaculoasa si mai usor de falsificat.
De unde nevoia asta de spectacol? Se poate vorbi de o modificare sau e relativizare a traditiilor prin dezvoltarea tehnologica si media?
Pai sa luam celebrul caz al „Crimei din Primaverii”. Deschizi televizorul, dai pe OTV si te trezesti spectator la un priveghi. Sau te duci la o inmormantare cu un set de traditii si te trezesti actor angajat pentru cateva ore. Gesturile tale intra in „live” sau sunt inregistrate, difuzate in prime-time si alte sute de mii sau milioane de oameni iti analizeaza suferinta. Joci un rol, practic, nu?
Primul efect al productiei tehnologice la care suntem spectatori este cel de a defini „obi-ceiurile” prin termene de garantie si data de expirare. Lucrurile se schimba, nu mai exista criterii clare.
Cinematografic, ai fi interesat sa surprinzi inmormantarea tot in nota asta de spectacol?
Deloc. Nu vreau imagini cu femei si barbati smulgandu-si parul din cap. M-ar interesa mai degraba ceea ce Eugene Ionesco numea „ce fac personajele intre acte”.
Cred in momentele care nu duc mai departe fictiunea. Ca atunci cand, in timpul unui priveghi, ne apuca durerea de stomac si vrem sa luam un distonocalm. Si nu gasim distonocalm si trebuie sa trimitem pe cineva sau mergem la un vecin. M-ar interesa modul in care viata este repusa in drepturi chiar pe perioada priveghiului, a inmormantarii.
Distinsa doamna Margareta Luca a trecut in lumea celor drepti cu sufletul impacat si cocotata intr-o remorca de tractor.
Tudum, tudum, tudum!”, gafaie ofticos motorul tractorului. Iar remorca atasata prinde cu furie toate gropile de pe strada, zguduind-o abrupt si vizibil neplacut pe Margareta Luca. Cea despre care lumea zice ca este „o doamna” nu pare sa aiba nimic impotriva. Nici macar atunci cand se intra in zona noroioasa, iar un barbat (pe care, avand in vedere criteriile estetice ale Margaretei Luca, aceasta l-ar fi gasit ca fiind profund neatragator), o apuca brutal de piept incercand sa mai atenueze socurile drumului.
Astazi, doamna Luca pare mai degraba rezervata, pana la punctul tacerii depline. Sigur, ea este cea care conduce intregul alai, toti ochii sunt atintiti ba asupra rochiei, ba asupra parului sau a ochilor. Si numai daca auzi un singur comentariu facut la adresa dansei iti vine sa te faci mic:
„N-am vazut-o niciodata sa arate in halul asta...”. Insa mimica fetei si gesturile doamnei Luca raman neschimbate. Ar fi si pacat sa caute pricina intr-o zi asa insorita si mai ales ca, dupa atat amar de timp, in sfarsit, toate rudele si cunoscutii dansei au venit s-o vada. In plus, nici nu prea are timp. Margareta Luca a murit si urmeaza, cat de curand, sa fie ingropata.
„Haideti la poarta ca trece mortu’”
Doamna Luca a intrat in Uniunea Europeana paralizata complet. Suferea de-o boala a oaselor si articulatiilor, descoperita cu mai bine de 20 de ani in urma. Pana la momentul decesului, viata
dansei fusese un lung sir de momente dureroase, comprimate in crize nervoase. N-a mai apucat sa prinda infuzia de fonduri europene pe piata romaneasca, nici macar scandalul „Biletelul”, in acea vreme fiind, dupa spusele cunoscutilor, „intr-un fel de coma”. S-a stins din viata fara urlete de durere sau tanguieli inutile, pe o strada aflata la periferia Ploiestiului, doar cu sotul la capatai.
Margareta Luca este analizata acum, cu vadit interes, de un baietel de vreo 5 ani. Intamplarea face ca doamna Luca sa treaca taman prin fata curtii familiei copilului, iar mama i-a convocat pe toti la poarta „sa vada mortul”.
Baietelul o priveste insistent, uimit, nevoie mare, de culoarea ciudata in care se prezinta aratarea, un soi de gri pe care tatal sau, sosit intr-o suflare la fata locului, il compara cu „cenusa ce ramane dupa ce facem noi gratar”.
Tare s-ar mai fi indignat Margareta Luca, pusa in fata unei astfel de mostre de umor badaranesc... Dar acum chiar nu poate. Remorca a prins o noua groapa, iar flacaul de langa e nevoit sa-i puna nervos mana pe gat. E mai bine asa, altfel ar fi riscat chiar sa se dea, Doamne fereste!, cu capul de marginea cosciugului. Iar asta chiar nu se poate, asa, in vazul lumii...
Tractorul, remorca si cosciugul
Zarva mare a fost imediat dupa moartea Margaretei. Oamenii aflasera care de pe unde, televizor, ziare sau de la altii ca, de la Bruxelles, UE nu ne mai lasa sa ingropam mortul dupa datina straveche. Cel mai greu i-a fost lui Gheorghe Balan, un vecin al raposatei, desemnat in unanimitate sa se ocupe de detaliile ingropaciunii.
Dupa ce s-a chinuit de pomana sa faca rost de-un dric profesional, Gheorghe a apelat la un cunoscut, un prieten cu tractor si remorca. N-a fost deloc usor. Camaradul era, se pare, un zgarie-branza. I-a cerut stive de bani doar pentru motorina, basca onorariul aferent unui sofer profesionist, reprofilat.
A doua mare problema a constituit-o modelul cosciugului. Balan ar fi vrut ceva dintr-o scandura mai usoara. Insa banii de zile negre ai Margaretei (stransi dintr-o pensie modica) n-au fost suficienti. In final, s-a ales cu un sicriu tocmai bun pentru niste lucratori la o cariera de piatra, ornat insa cat de cat rezonabil.
„Pup-o pe mamaia...”
In fine, se ridica problema angajarii unor tineri vanjosi care sa ridice si sa coboare cosciugul de pe marginea remorcii, aflata la o inaltime deloc neglijabila. Salvarea a venit de la cativa baieti din zona. In lipsa unui loc de munca, acestia au acceptat provocarea, pentru un onorariu mic si-o masa calda la pomana. La final, Gheorghe Balan a primit laude unanime pentru o organizare perfecta, chiar si in limita posibilitatilor.
Imediat dupa imbalsamare, Margareta Luca a fost adusa acasa, urcata pe masa in sufragerie (ca era mai de soi) si expusa timp de doua nopti, ca la muzeu. Mobilierul
din casa a fost mutat pentru a deschide la maximum locul din jurul doamnei. Nu pentru ca dansa ar fi fost in timpul vietii claustrofoba, ci pentru a spori confortul pelerinilor de la capataiul ei.
Cum masa din sufragerie fusese adusa din bucatarie, femeile care se ocupau cu gateala au facut rost de-o masuta plianta, unde se ingramadeau, nevoie mare, fiecare disperata sa nu care cumva sa-si piarda locul stabilit. Tot din lipsa de spatiu (casa
sotilor Luca fiind una destul de mica), prajelile, sarmalele si coliva au fost facute la nici trei metri de corpul rigid din cosciug.
In camera cealalta, Margareta Luca are oaspeti importanti. Tocmai i-au sosit o fiica, sotul ei si doi nepoti. „Haide mama, du-te si sarut-o pe mamaia”, ii spune mama baiatului mai mare, un tanar de vreo 15 ani, atacat nemilos de cosuri.
Acesta face o fata ingretosata, uitandu-se parca la o punga plina cu gunoaie: „Nu pot. Mi-e scarba.”, ii raspunde mamei. „Te duci si o pupi. Asa se face”, pune capat discutiei femeia, moment in care baiatul duce la indeplinire operatiunea si iese rapid din camera. Cel mic scapa mai usor. Se apropie in forta de corpul inert, duce buzele aproape de fruntea bunicii, dupa care, convins ca nimeni nu s-a prins de smecherie, iese in fuga.
DESTINATIE FINALA
„Da’ la New York cum crezi ca am fi inmormantat-o?”
Dar sa ne intoarcem la ultimul drum al doamnei Margareta Luca. Aceasta a plecat de la biserica (nu fara peripetii, dupa ce sicriul era gata-gata sa fie scapat de cateva ori) si trece, chiar in acest moment, prin mijlocul pietei unde-si facea cumparaturile cand era sanatoasa. In jurul remorcii s-au adunat cativa tiganusi care pandesc ca niste animale de prada momentul in care cortegiul se opreste la o rascruce de drumuri, iar familia decedatei arunca cu bani.
E duminica dimineata si piata e plina ochi. In mod normal, orice doamna care s-ar bucura de atentia acordata Margaretei ar trebui sa se simta flatata. Zeci de fete blocate in directia dansei, tarabagii mutandu-si in mare graba legumele si fructele ca sa-i faca loc celei care trece, pana si copiii au incremenit parca in timp, sorbind imaginea din fata ochisorilor holbati. Fire retinuta, Margareta se multumeste sa priveasca insa inerta si rece tot spectacolul din jur.
In final, a fost o reusita deplina
Dupa ce aproape a taiat pe verticala Ploiestiul, in drumul de la biserica la cimitir, si a facut cunostinta, pe parcurs, cu o gramada de oameni noi si prietenosi care au tinut s-o sarute pe frunte sau sa o prezinte copiilor si cunoscutilor, Margareta Luca se afla acum in cimitirul unde urmeaza sa ramana o buna bucata de timp. Acoperita de flori, procurate-n graba de la ambulanti, femeia e coborata lent in groapa adanca. Fundalul sonor este asigurat de chiotele de simpatie ale celor prezenti.
„Asa ne ingropam noi mortii. Asa am vazut de mici ca se face. Nu conteaza ca e la noi in sat sau in Ploiesti. Ce, daca Margareta ar fi murit la New York, am fi facut-o altfel? Poate ar fi fost putin diferit, dar tot tre’ sa plimbi mortul prin oras, sa-l jeleasca lumea, ca altfel e mare pacat”.
Cu aceste cuvinte
profunde, organizatorul Gheorghe Balan si-a incheiat misiunea. Si, judecand exclusiv in termeni de „misiune-ndeplinita”, lumea pare sa fie de acord ca a fost o reusita. „I-ar fi placut asa de mult sa vada cum a fost inmormantata”, spune o femeie din multime.
„Puneti niste muzica populara!”
Da, in mod clar, totul e in regula. Si nu-ti trebuie talent sa ghicesti asta. E suficient sa te uiti doar la mesenii care inghit cu nesat sarma dupa sarma, mititei, pilaf, aperitive, friptura de pasare, totul umezit bine cu vin si tuiculita. E suficient sa te uiti cum rad zgomotos ca sa-ti dai seama ca oamenii se simt in largul lor, ca la ei acasa, cum vine vorba.
Intre timp, la masa au aparut persoane noi: „Vecinul de la trei strazi distanta”, „verisoara, da’ nu foarte primara”, sau „postasul care-i aducea pensia”. Cu totii au cunoscut-o, desigur, foarte bine pe Margareta Luca. Prinsi de atmosfera si de organizarea fara de cusur, cativa invitati uita definitiv pentru ce au venit.
Ca domnul acesta care s-a trezit strigand: „Puneti ma niste muzica populara! Ce naiba, zici ca esti la mort...”. Sau ca doamna de la capatul mesei care intuieste gandurile celorlalti: „Margaretei i-ar fi placut masa asta. Miroase asa frumos in casa. Miroase a bucurie”. Probabil si Margareta Luca ar fi putut simti mirosul din fosta sa casa. Asta daca, in acest moment, n-ar fi profund deranjata de un miros puternic de pamant proaspat sapat.
Mortul, intre „boscorodeala” si „pornografie”. Un etnolog si un regizor analizeaza fatetele inmormantarii in secolul XXI
„...si cinstita holera de la ‘48 a inceput a secera prin Humulesti in dreapta si in stanga, de se auzea numai chiu si vai in toate partile. Si eu, neastamparat cum eram, ba ieseam la parlaz, cand trecea cu mortul pe la poarta noastra si-l boscorodeam cu cimilitura:
Chitigaie, gaie, ce ai in tigaie?
Papa puilor duc in valea socilor.
Ferice de gangur, ca sede intr-un varf de soc
Si se roaga rugului si se-nchina cucului!
Nici pentru mine, nici pentru tine,
Ci pentru budihacea de la groapa,
Sa-i dai vaca de vaca si doi boi sa taca, ba il petreceam pana la biserica si apoi veneam acasa cu sanul incarcat de covrigi, mere turture, nuci poleite, roscove si smochine din pomul mortului, de se incruceau tata si mama cand ma vedeau cu dansele.”
Asta era atunci. Intre mustruluiala copilareasca a lui Ion Creanga si procesiunea urbana de astazi, in care mortul este carat descoperit dintr-un cartier in celalalt, sunt secole si moduri diferite de a privi conceptul de „obicei”. Pentru etnologi insa, cele doua nu sunt decat variante diferite ale aceleiasi interpretari. Rezumata generic: „Cultura celor vii care-si ingroapa mortul”.
Transferul obiceiurilor de inmormantare din cadrul comunitatilor mici, de tip rural, in cel al oraselor a inceput inca din primii ani ai secolului XX, odata cu aparitia mahalalelor. Ritualul pastra insa un anumit caracter discret: procesiunea si inmormantarea propriu-zisa se faceau in aceeasi zona, iar persoanele invitate erau doar apropiatii familiei.
Un al doilea transfer, mult mai brutal de data aceasta, a avut loc odata cu mutarea fortata a taranilor la orase, in „epoca industrializarii”. Din cauza fluxului mare de persoane aduse in mediul urban, practic „peste noapte”, a planurilor urbanistice inghesuite si a numarului mic de cimitire, familia decedatului era obligata, de multe ori, sa transporte trupul acestuia pana in cealalta parte a orasului.
Obiceiuri vechi in spatiu nou
„Riturile pagane fara origine clara”, cum sunt denumite de etnologi etapele inmormantarii, intra astfel in cotidianul urban. „Apar pentru prima data masinile deschise, iar moartea devine un spectacol, mai ales prin amploarea „scenei” si a numarului de „spectatori”„, sustine Serban Anghelescu, etnolog la Muzeul Taranului Roman. Parte a obiceiurilor rurale se mentin si primesc noi valente prin integrarea lor in spatiul amplu al orasului.
„Exista distinctia clara intre educatia rationala si cea potrivit careia sufletul mortului ramane in casa timp de trei zile. Mortul „stie”, „aude”, „rationeaza”, iar lumea trebuie sa-l vorbeasca de bine. Este o perioada extrem de delicata. Inmormantarea nu mai are legatura cu un act „familiar”, insa ramane spaima ca faci ceva rau daca nu respecti traditia.
O lume fara nimic „dincolo”
Sensul defilarii mortului - cel de a figura pe pamant calatoria de dincolo - se transforma treptat intr-un spectacol la care sunt invitate persoane necunoscute familiei. Pentru a patrunde aici nu mai e nevoie de vreun grad de rudenie, ci doar de simpla prezenta a spectatorului de pe strada la „momentul si locul potrivite”.
Ce se schimba odata cu aderarea la Uniunea Europeana? „Astazi se vorbeste despre „pornografia mortii”. Moartea a devenit subiect tabu, precum pornografia. Pe termen lung, totul tinde catre tratarea mortii ca un fenomen pur sanitar. Noile reguli au aparut de la o societate care crede ca umanitatea este strict rationala si tot ce este la nivel religios tine de un imaginar primitiv.
In acest fel insa nu se creeaza decat o lume fara nimic dincolo. Nu te poti dispensa de imaginar. Este imposibil sa desfiintezi ritualul traditional si toate spaimele omului de rand. Ar fi o lume neinteresanta”, conchide etnologul Serban Anghelescu.
Ca la manual
Normele europene de inmormantare
> Mortii vor fi ingropati in sicrie ecologice si vor fi imbracati cu haine biodegradabile si incaltati cu pantofi de unica folosinta.
> Antreprenorii de pompe funebre sunt obligati sa vanda sicrie cu grosimea de minimum trei centimetri. Acestea trebuie sa aiba captuseala biodegradabila si sa fie prevazute cu epuratoare (supape cu filtru de carbon care elimina gazele din sicriul de lemn astfel incat, in timpul transportului, acesta sa nu crape). Cel mai ieftin sicriu „european” va costa 12 milioane de lei vechi.
> Cea mai ieftina dublura biodegradabila pentru sicriul ecologic costa 28 de euro, iar cea mai scumpa depaseste 160 de euro.
> Sicriul trebuie prevazut cu un filtru, astfel incat resturile umane sa nu patrunda in mediul ambiant. Cel mai ieftin epurator costa 25 de euro, iar unul mai performant poate ajunge la 75 de euro.
> Tinerea si privegherea mortului timp de trei zile in casa in care a locuit, potrivit traditiei romanesti, nu mai sunt permise. Familiile defunctilor sunt obligate sa depuna corpul persoanei decedate numai in capele autorizate, iar priveghiul se va mai tine numai in cimitire.
PUNEREA IN SCENA
„Practic, joci un rol, nu?”
„Tot ce m-a interesat in acest film a fost sa studiez indeaproape disparitia unui barbat”, declara Cristi Puiu intr-un interviu acordat postului BBC4. Se intampla imediat dupa ce „Moartea domnului Lazarescu” primea premiul pentru cinematografie internationala, acordat de cunoscutul canal britanic. Regizorul roman vorbeste in continuare despre „debarasarea de aceasta disparitie”, despre obiceiuri si tehnica si despre inmormantare ca „gesturi intre acte”.
EVZ: Care sunt primele amintiri legate de inmormantare, de disparitia cuiva „cunoscut”?
Cristi Puiu: Am crescut la marginea Bucurestiului, in cartierul Ozana. Mai erau doua blocuri si dadeam in camp si fabrici: Policolor, fabrica de oxigen lichid... Pe scara noastra era un adevarat cosmos. Populatia era amestecata, erau oameni veniti de peste tot. Familia de vizavi era o familie de munteni, a treia familie de pe palier erau bucuresteni get-beget, la etaj era o familie de ucraineni, o alta familie de ardeleni. Era un bloc cu patru etaje, iar in 15 apartamente gaseai tot: romani, evrei, tigani, greci, polonezi.
In „decorul” acesta am avut prima experienta legata de inmormantare si disparitie in general. Aveam 6-7 ani. Tata lucra la Spitalul Colentina. Era planificator, o treaba legata de partea administrativa, insa oamenii stiau ca el lucreaza la spital si cum ii placea sa faca tapaj de cunostintele medicale, iar la noi pe scara nu era niciun medic, oamenii il mai chemau.
Intr-o seara, pe la ora 9.00, l-a chemat domnul Cocheci de la etajul trei. Lui Costel, baiatul lor mijlociu, ii curgea sange pe nas si gura. Tata, care oricum era prapastios, s-a ingrozit. L-a luat in brate si a fugit in papuci sa-l duca la spital. Au mers la Urgente, iar doctorii i-au spus ca are hemoragie interna, ca nu o pot localiza si ca nu pot face nimic pentru el. A murit. Am aflat in noaptea aceea.
Cum a reactionat comunitatea din zona?
Eram familii in oglinda: doi frati si o sora. Comunitatea in sine a fost distrusa de acest eveniment. Caci, pana la urma, ce este o scara de bloc daca nu un sat pe verticala? Nu mai stiu de unde era familia lor. Dar, in traditia zonei, daca iti murea un copil trebuia „preluat”, cred ca acesta este cuvantul potrivit, un copil din vecinatate care sa devina copilul lor pe viata. Eu am fost ales.
Normal ca am crescut tot alaturi de parintii mei, dar, dupa inmormantare, la masa, parintii lui Costel mi-au luat din piata haine, o masa si un scaun din lemn de brad, o galeata, rechizite. Tot ce-mi aduc aminte astazi e ca mi-era jena sa ma dezbrac in fata doamnei Cocheci. Am fost dus sa-l vad pe Costel in sicriu. A
m vrut sa fug, dar cand am vazut ca toti cei care veneau in fata mea il sarutau am simtit obligatia sa o fac si eu. Tin minte ca avea o chestie, ca o rana, un herpes enorm in zona gurii si era foarte rece. Nu se suprapunea cu nimic din ceea ce vazusem sau simtisem pana atunci. Aceasta este amintirea care mi-a marcat cel mai profund copilaria.
Mai are vreo legatura inmormantarea, cel putin in forma ei urbana, cu conceptul de „traditie” sau e o defilare in care sunt angajati, nu la propriu fireste, actori neprofesionisti?
Normal ca se joaca un rol dupa ureche, dar, pana la urma, in raport cu ce? Traditia nu este o piesa de muzeu, nu o bagi in formol si o tii in borcan. Obiceiurile noastre se transforma si trebuie lasate sa se transforme. Nu cred ca exista un imperativ: „Astea sunt traditiile, in ordinea asta, nu va atingeti de ele”. Mai degraba exista un soi de telefon fara fir, iar oamenii fac totul dupa ureche. Lucrurile se conserva aproximativ si cred ca asta este partea frumoasa a ceea ce se cheama folclor, obiceiuri populare sau traditie.
In concluzie... Cat din ceea ce vedem astazi la o inmormantare este natural si cat e „teatru”?
Este o gramada de „acting” la inmormantare, normal. Omul are nevoie de asta. In fond, e vorba de protejarea propriei sale
imagini. Plus ca durerea, fata de ras, e mult mai spectaculoasa si mai usor de falsificat.
De unde nevoia asta de spectacol? Se poate vorbi de o modificare sau e relativizare a traditiilor prin dezvoltarea tehnologica si media?
Pai sa luam celebrul caz al „Crimei din Primaverii”. Deschizi televizorul, dai pe OTV si te trezesti spectator la un priveghi. Sau te duci la o inmormantare cu un set de traditii si te trezesti actor angajat pentru cateva ore. Gesturile tale intra in „live” sau sunt inregistrate, difuzate in prime-time si alte sute de mii sau milioane de oameni iti analizeaza suferinta. Joci un rol, practic, nu?
Primul efect al productiei tehnologice la care suntem spectatori este cel de a defini „obi-ceiurile” prin termene de garantie si data de expirare. Lucrurile se schimba, nu mai exista criterii clare.
Cinematografic, ai fi interesat sa surprinzi inmormantarea tot in nota asta de spectacol?
Deloc. Nu vreau imagini cu femei si barbati smulgandu-si parul din cap. M-ar interesa mai degraba ceea ce Eugene Ionesco numea „ce fac personajele intre acte”.
Cred in momentele care nu duc mai departe fictiunea. Ca atunci cand, in timpul unui priveghi, ne apuca durerea de stomac si vrem sa luam un distonocalm. Si nu gasim distonocalm si trebuie sa trimitem pe cineva sau mergem la un vecin. M-ar interesa modul in care viata este repusa in drepturi chiar pe perioada priveghiului, a inmormantarii.
La intalnire cu Eliade
n cuprinsul manifestarilor dedicate lui Mircea Eliade in anul 2007, cand intreaga comunitate intelectuala si academica din Romania aniverseaza 100 de ani de la nasterea marelui om de cultura, le consemnam si pe cele cuprinse in agenda prozatorului australian, de origine romana, Octavian Sarbatoare, care va sosi la Bucuresti, astazi. Specializat in filosofie, religie hinduista si tehnici sapientiale - domenii
care il preocupa de peste trei decenii - Sarbatoare este autorul mai multor carti inspirate de practicarea hinduismlui. In onoarea scriitorului si filozofului roman, Octavian Sarbatoare a fondat, in 1998, Societatea Literara Internationala "Mircea Eliade", al carei site de pe Internet (MEILS) poate fi accesat de specialisti sau simpli cititori. Ultimele sale
volume, "India nemuritoare" si "Iubire in India", publicate la inceputul acestui an la Sydney, sunt dedicate centenarului Mircea Eliade. Un obiectiv important al vizitei lui Octavian Sarbatoare in Romania este intalnirea sa cu doamna Speranta Ileana Baciu, directoarea Editurii "FLORI SPIRITUALE" din Deva, in vederea unei colaborari, care, speram, va fi de lunga durata.
care il preocupa de peste trei decenii - Sarbatoare este autorul mai multor carti inspirate de practicarea hinduismlui. In onoarea scriitorului si filozofului roman, Octavian Sarbatoare a fondat, in 1998, Societatea Literara Internationala "Mircea Eliade", al carei site de pe Internet (MEILS) poate fi accesat de specialisti sau simpli cititori. Ultimele sale
volume, "India nemuritoare" si "Iubire in India", publicate la inceputul acestui an la Sydney, sunt dedicate centenarului Mircea Eliade. Un obiectiv important al vizitei lui Octavian Sarbatoare in Romania este intalnirea sa cu doamna Speranta Ileana Baciu, directoarea Editurii "FLORI SPIRITUALE" din Deva, in vederea unei colaborari, care, speram, va fi de lunga durata.
Ce ascunde pretul-record al tabloului de Pallady
Avem o piata de arta in care totul se face in tacere.
La Casa de licitatii Alis, duminica a fost atins un nou record de pret pentru o pictura autohtona. A urmat o adevarata avalansa de intrebari si de prognoze despre piata de arta din Romania. Este vorba despre o pictura de Theodor Pallady, „Nud cu esarfa galbena“, ce provine din colectia Filip Enescu si pentru care au licitat, dupa cum au declarat pentru „Cotidianul“ reprezentanti ai casei de licitatie, sase colectionari de arta. Cit a durat licitatia ramine un secret al Casei Alis, insa cert este ca, de la un pret de pornire de aproximativ 30.000 de euro, s-a ajuns la 75.000 de euro, cea mai mare suma platita vreodata pentru un obiect de arta la o casa de licitatii din Romania. Recordul era detinut anterior de un tablou de Nicolae Grigorescu. Dupa cum ne-a declarat anticarul si colectionarul Marius Nicolescu, de la Galeria Curtea Veche, care a asistat la licitatia prin telefon, cistigatorul licitatiei este un grec bine informat despre piata de arta din Romania si cu numerosi consilieri in domeniu.
Tablourile se coteaza secret in Romania
Care au fost criteriile dupa care a fost cotata pictura inainte de a intra in licitatie? Criticul de arta Petru Oprea, unul dintre membrii comisiei de expertiza de la Casa de licitatii Alis, ne lamureste ca „tabloul are toate calitatile unei capodopere: este original, reprezentativ si… o capodopera. Daca vreti sa stiti exact ce criterii am aplicat, cititi ce am scris eu despre istoria artei“. Sursele noastre ne-au explicat ca lipsa totala de transparenta in ceea ce priveste cotarea obiectelor de arta este o constanta a Casei de licitatii Alis.
„Piata de arta apartine speculatiei”
Insa „casele de licitatie nu reprezinta un reper. Se cumpara lucrari valoroase la preturi de nimic sau lucrari nu foarte bune la preturi disproportionat de mari; piata de arta este una a speculatiei majore si depinde foarte de mult de tipul de circuit. De exemplu, «Nudul cu esarfa galbena» al lui Pallady face parte dintr-un circuit intern si reflecta exclusiv un anume moment si anumite interese
de pe piata autohtona de arta“, a precizat curatorul Stefan Tiron.
Un scandal politic ajuta piata neagra
Scriitorul Tudor Octavian explica partial recordul printr-o conjunctura politica favorabila: colectionarii bogati se temeau pina de curind sa investeasca in opere scumpe din cauza evenimentelor legate de Adrian Nastase; dupa ce s-a incheiat scandalul, colectionarii au inceput sa fie interesati din nou de licitatiile de picturi rare. A nu se intelege de aici ca vinzarile de opere de pe piata de arta au lipsit, explica scriitorul. Piata neagra lucreaza in tacere, cind conjuncturile nu sint favorabile licitatiilor. El e convins ca preturile din Romania vor continua sa creasca, partial printr-o aliniere treptata la politica de piata europeana.
Aspiram naiv la piata de arta frantuzeasca
Colectionarul Marius Nicolescu crede ca cele mai multe dintre explicatiile jurnalistilor „sint puerile“. In primul rind, preturile de pe piata picturii din Romania nu se vor asemana niciodata cu cele europene: „Daca francezii se lauda cu fineturi, noi ne laudam cu sarmale. Apoi, noi nu avem colectionari adevarati: cei pe care ii avem nu stiu ce inseamna sa vii acasa tremurind de bucurie ca ai obtinut un tablou la o licitatie. Ei se bucura de mici lovituri de piata“.
Jocul licitatiei este intretinut uneori ilegal
Pretul unei opere este foarte diferit de valoarea sa, primul fiind dat de conjuncturi specifice, arata colectionarul Marius Nicolescu. De exemplu, vinzarea-record a tabloului lui Pallady poate sa fi fost rezultatul unui joc momentan de orgolii intre citiva colectionari. Nu este exclusa nici posibilitatea ca printre colectionari sa se fi infiltrat oameni cu simplul rol de a plusa foarte mult, ca sa creasca pretul si tensiunea in timp
scurt, pentru a se retrage la un moment dat din competitie, mai adauga Marius Nicolescu. Astfel de cazuri s-au mai intimplat, ne explica reprezentanti ai Casei de licitatii Alis, si s-a ajuns chiar in instanta din asemenea motive. In cele din urma, totul s-a rezolvat prin intelegeri in afara instantei.
Pretul, incomod pentru casele de licitatie
Tudor Octavian este de parere ca cei din cadrul comisiei de expertiza de la Casa de licitatii Alis au mizat pe faptul ca „era vorba despre o opera care se va vinde precis. Pe piata noastra nu exista cote de pret. Exista doar anumite plafoane. Logica este urmatoarea: casa de licitatii este interesata sa vinda pur si simplu. Intre un nimic prestigios si un cistig modest, este preferata intotdeauna cea de-a doua varianta, filosofie care este in defavoarea deponentului“. In plus
, scriitorul explica si faptul ca, in fata multor jocuri ilegale, reprezentantii galeriilor „inchid ochii pentru ca nu sint interesati sa demaste si sa piarda astfel unii clienti valorosi“.
Colectionarii nu cauta arta moderna
Curatorul Stefan Tiron crede ca se contureaza, treptat, o clasa din ce in ce mai puternica de colectionari de arta plastica, ceea ce poate duce la cresterea preturilor; pe de alta parte, acestia fac parte din asa-numita categorie „young ever“ si sint pasionati mai mult de arta contemporana decit de arta clasica sau moderna. Si galeristul Dan Popescu arata ca „piata de arta clasica si moderna si-a atins maximumul in ceea ce priveste preturile“. Logica dupa care preturile vor creste din pricina integrarii in Uniunea Europeana i se pare lui Dan Popescu naiva: „Nu va exista un surplus de cerere. Doar un manager cultural extrem de bine pregatit ar putea contribui la asa ceva“.
*
Ei vind bine
Alte tablouri vindute duminica la Casa de licitatii Alis:
* Corneliu Baba, “Peisaj cu pod” . Pret de pornire: 23.000 de lei; Pret de vinzare: 55.000 de lei
* Nadejda Udaltsova, “Compozitie abstracta”. Pret de pornire: 9.000 de lei; Pret de vinzare: 20.000 de lei
* Marius Bunescu, “Faleza la Constanta”. Pret de pornire: 6.000 de lei; Pret de vinzare: 10.000 de lei
* Adam Baltatu, “Vase cu flori”. Pret de pornire: 8.500 de lei; Pret de vinzare: 11.500 de lei
* Ion Musceleanu, “Nud”. Pret de pornire: 2.600 de lei; Pret de vinzare: 7.000 de lei
La Casa de licitatii Alis, duminica a fost atins un nou record de pret pentru o pictura autohtona. A urmat o adevarata avalansa de intrebari si de prognoze despre piata de arta din Romania. Este vorba despre o pictura de Theodor Pallady, „Nud cu esarfa galbena“, ce provine din colectia Filip Enescu si pentru care au licitat, dupa cum au declarat pentru „Cotidianul“ reprezentanti ai casei de licitatie, sase colectionari de arta. Cit a durat licitatia ramine un secret al Casei Alis, insa cert este ca, de la un pret de pornire de aproximativ 30.000 de euro, s-a ajuns la 75.000 de euro, cea mai mare suma platita vreodata pentru un obiect de arta la o casa de licitatii din Romania. Recordul era detinut anterior de un tablou de Nicolae Grigorescu. Dupa cum ne-a declarat anticarul si colectionarul Marius Nicolescu, de la Galeria Curtea Veche, care a asistat la licitatia prin telefon, cistigatorul licitatiei este un grec bine informat despre piata de arta din Romania si cu numerosi consilieri in domeniu.
Tablourile se coteaza secret in Romania
Care au fost criteriile dupa care a fost cotata pictura inainte de a intra in licitatie? Criticul de arta Petru Oprea, unul dintre membrii comisiei de expertiza de la Casa de licitatii Alis, ne lamureste ca „tabloul are toate calitatile unei capodopere: este original, reprezentativ si… o capodopera. Daca vreti sa stiti exact ce criterii am aplicat, cititi ce am scris eu despre istoria artei“. Sursele noastre ne-au explicat ca lipsa totala de transparenta in ceea ce priveste cotarea obiectelor de arta este o constanta a Casei de licitatii Alis.
„Piata de arta apartine speculatiei”
Insa „casele de licitatie nu reprezinta un reper. Se cumpara lucrari valoroase la preturi de nimic sau lucrari nu foarte bune la preturi disproportionat de mari; piata de arta este una a speculatiei majore si depinde foarte de mult de tipul de circuit. De exemplu, «Nudul cu esarfa galbena» al lui Pallady face parte dintr-un circuit intern si reflecta exclusiv un anume moment si anumite interese
de pe piata autohtona de arta“, a precizat curatorul Stefan Tiron.
Un scandal politic ajuta piata neagra
Scriitorul Tudor Octavian explica partial recordul printr-o conjunctura politica favorabila: colectionarii bogati se temeau pina de curind sa investeasca in opere scumpe din cauza evenimentelor legate de Adrian Nastase; dupa ce s-a incheiat scandalul, colectionarii au inceput sa fie interesati din nou de licitatiile de picturi rare. A nu se intelege de aici ca vinzarile de opere de pe piata de arta au lipsit, explica scriitorul. Piata neagra lucreaza in tacere, cind conjuncturile nu sint favorabile licitatiilor. El e convins ca preturile din Romania vor continua sa creasca, partial printr-o aliniere treptata la politica de piata europeana.
Aspiram naiv la piata de arta frantuzeasca
Colectionarul Marius Nicolescu crede ca cele mai multe dintre explicatiile jurnalistilor „sint puerile“. In primul rind, preturile de pe piata picturii din Romania nu se vor asemana niciodata cu cele europene: „Daca francezii se lauda cu fineturi, noi ne laudam cu sarmale. Apoi, noi nu avem colectionari adevarati: cei pe care ii avem nu stiu ce inseamna sa vii acasa tremurind de bucurie ca ai obtinut un tablou la o licitatie. Ei se bucura de mici lovituri de piata“.
Jocul licitatiei este intretinut uneori ilegal
Pretul unei opere este foarte diferit de valoarea sa, primul fiind dat de conjuncturi specifice, arata colectionarul Marius Nicolescu. De exemplu, vinzarea-record a tabloului lui Pallady poate sa fi fost rezultatul unui joc momentan de orgolii intre citiva colectionari. Nu este exclusa nici posibilitatea ca printre colectionari sa se fi infiltrat oameni cu simplul rol de a plusa foarte mult, ca sa creasca pretul si tensiunea in timp
scurt, pentru a se retrage la un moment dat din competitie, mai adauga Marius Nicolescu. Astfel de cazuri s-au mai intimplat, ne explica reprezentanti ai Casei de licitatii Alis, si s-a ajuns chiar in instanta din asemenea motive. In cele din urma, totul s-a rezolvat prin intelegeri in afara instantei.
Pretul, incomod pentru casele de licitatie
Tudor Octavian este de parere ca cei din cadrul comisiei de expertiza de la Casa de licitatii Alis au mizat pe faptul ca „era vorba despre o opera care se va vinde precis. Pe piata noastra nu exista cote de pret. Exista doar anumite plafoane. Logica este urmatoarea: casa de licitatii este interesata sa vinda pur si simplu. Intre un nimic prestigios si un cistig modest, este preferata intotdeauna cea de-a doua varianta, filosofie care este in defavoarea deponentului“. In plus
, scriitorul explica si faptul ca, in fata multor jocuri ilegale, reprezentantii galeriilor „inchid ochii pentru ca nu sint interesati sa demaste si sa piarda astfel unii clienti valorosi“.
Colectionarii nu cauta arta moderna
Curatorul Stefan Tiron crede ca se contureaza, treptat, o clasa din ce in ce mai puternica de colectionari de arta plastica, ceea ce poate duce la cresterea preturilor; pe de alta parte, acestia fac parte din asa-numita categorie „young ever“ si sint pasionati mai mult de arta contemporana decit de arta clasica sau moderna. Si galeristul Dan Popescu arata ca „piata de arta clasica si moderna si-a atins maximumul in ceea ce priveste preturile“. Logica dupa care preturile vor creste din pricina integrarii in Uniunea Europeana i se pare lui Dan Popescu naiva: „Nu va exista un surplus de cerere. Doar un manager cultural extrem de bine pregatit ar putea contribui la asa ceva“.
*
Ei vind bine
Alte tablouri vindute duminica la Casa de licitatii Alis:
* Corneliu Baba, “Peisaj cu pod” . Pret de pornire: 23.000 de lei; Pret de vinzare: 55.000 de lei
* Nadejda Udaltsova, “Compozitie abstracta”. Pret de pornire: 9.000 de lei; Pret de vinzare: 20.000 de lei
* Marius Bunescu, “Faleza la Constanta”. Pret de pornire: 6.000 de lei; Pret de vinzare: 10.000 de lei
* Adam Baltatu, “Vase cu flori”. Pret de pornire: 8.500 de lei; Pret de vinzare: 11.500 de lei
* Ion Musceleanu, “Nud”. Pret de pornire: 2.600 de lei; Pret de vinzare: 7.000 de lei
Martin Scorsese
Un Oscar aşteptat, pe 25 februarie, pentru Martin Scorsese, răsplătit pentru întreaga activitate. Dacă vă aşteptaţi ca Scorsese să ia Oscarul, iată câteva lucruri pe care poate nu le ştiaţi
despre el:
- Numele lui se pronunţă "Scor-sez-si", dar cel mai frecvent i se spune Marty.
- Măsoară doar un 1,60 m şi suferă de astm
.
- Este unul dintre cei 50 de oameni cărora li s-a interzis să calce în Tibet.
- Disney s-a ciocnit cu autorităţile chineze după filmul Kundun (1997), pe care Scorsese l-a regizat.
- Mama şi tatăl lui, Charles Scorsese şi Catherine Scorsese, au apărut în multe dintre producţiile lui, la dorinţa fiului. Catherine a jucat-o pe mama lui Joe Pesci în Goodfellas (1990).
- El este cel care a regizat videoclipul lui Michael Jackson, Bad (1987). Clipul are 16 minute
şi este atât alb-negru, cât şi color, dar în varianta scurtă pentru televiziune sunt păstrate doar scenele color.
- A lucrat de multe ori cu mulţi artişti celebri din muzică: Elvis Presley, Bob Dylan, Jimi Hendrix, The Rolling Stones şi David Bowie. Acum intenţionează să facă un film alături de Mick Jagger despre ultimele trei decenii din industria muzicală.
- Filmele lui preferate sunt Citizen Kane (1941), The Red Shoes (1948) şi Gattopardo, Il (1963).
- A prezidat el însuşi un juriu, cel al Festivalului de Film de la Cannes din 1998.
- Urăşte abuzul de efecte speciale şi încearcă să le folosească atât de rar cât se poate. De aemenea, este împotriva filmelor pe suport digital şi militează pentru filmarea tradiţională, pe peliculă.
despre el:
- Numele lui se pronunţă "Scor-sez-si", dar cel mai frecvent i se spune Marty.
- Măsoară doar un 1,60 m şi suferă de astm
.
- Este unul dintre cei 50 de oameni cărora li s-a interzis să calce în Tibet.
- Disney s-a ciocnit cu autorităţile chineze după filmul Kundun (1997), pe care Scorsese l-a regizat.
- Mama şi tatăl lui, Charles Scorsese şi Catherine Scorsese, au apărut în multe dintre producţiile lui, la dorinţa fiului. Catherine a jucat-o pe mama lui Joe Pesci în Goodfellas (1990).
- El este cel care a regizat videoclipul lui Michael Jackson, Bad (1987). Clipul are 16 minute
şi este atât alb-negru, cât şi color, dar în varianta scurtă pentru televiziune sunt păstrate doar scenele color.
- A lucrat de multe ori cu mulţi artişti celebri din muzică: Elvis Presley, Bob Dylan, Jimi Hendrix, The Rolling Stones şi David Bowie. Acum intenţionează să facă un film alături de Mick Jagger despre ultimele trei decenii din industria muzicală.
- Filmele lui preferate sunt Citizen Kane (1941), The Red Shoes (1948) şi Gattopardo, Il (1963).
- A prezidat el însuşi un juriu, cel al Festivalului de Film de la Cannes din 1998.
- Urăşte abuzul de efecte speciale şi încearcă să le folosească atât de rar cât se poate. De aemenea, este împotriva filmelor pe suport digital şi militează pentru filmarea tradiţională, pe peliculă.
Opiniile elevilor vor conta la acreditarea şcolilor
nspectorii Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (ARACIP) au luat la pas unităţile şcolare candidate pentru a vedea care este situaţia în teren
Pentru şcolile şi liceele de stat care nu îndeplinesc criteriile de autorizare sau acreditare, nu se anunţă zile prea bune. Evaluările la care vor fi supuse în continuare de ARACIP, bazate nu atât pe verificarea documentelor, ci şi pe discuţiile cu elevii şi părinţii, pot duce chiar şi la desfiinţarea lor.
Verificarea pe care ARACIP a efectuat-o în perioada 2 februarie – 13 martie, în 228 de unităţi şcolare de stat care solicitaseră autorizarea provizorie de funcţionare, a relevat faptul că 26 dintre ele nu aveau niciun motiv să facă această solicitare, neîndeplinind nici pe departe standardele impuse prin lege. „De fapt, la aproape 50% din unităţile evaluate am găsit probleme. Ele au primit totuşi autorizare, dar cu anumite atenţionări. Şi vor fi urmărite în continuare cu atenţia cea mai mare de către noi", atrage atenţia Şerban Iosifescu, preşedintele ARACIP.
Baza materială şi didactică, deficitare în multe şcoli
Şcoli care stau să cadă, bază materială învechită sau inexistentă, spaţii care nu corespund din punct de vedere sanitar, laboratoare lipsă sunt doar câteva dintre problemele descoperite de ARACIP. „La acestea se mai adaugă şi insuficienţa documentelor de proiectare instituţională. Sau, dacă există, multe dintre aceste documente sunt incomplete sau greşit întocmite", precizează Şerban Iosifescu.
Multe dintre unităţile şcolare de stat deja acreditate au şi ele probleme. Dacă în trei ani nu le rezolvă, riscă să li se pună lacătul pe uşă. „În acest an vom evalua în jur de 500 de unităţi acreditate. La cele la care vom găsi deficienţe vom da termen de un an ca să le remedieze. Dacă după această perioadă constatăm că nu s-a întâmplat nimic, intră în procedură de lichidare. Asta înseamnă că, din anul următor, nu vor mai avea drept de înscriere a elevilor. Dacă neregulile persistă şi după un an, elevii şi profesorii din şcoala respectivă vor trebui să-şi caute alte unităţi în care să înveţe şi să predea", avertizează Iosifescu.
Banii daţi de primării abia ajung pentru „cosmetizări"
O recentă evaluare-pilot a mai evidenţiat numeroase alte inconveniente. „În mediul rural, şcolile nu dispun de cabinet medical, elevii apelând, în cazul unor accidente, la dispensarul din sat. Chiar şi şcolile noi necesită reparaţii capitale, iar banii daţi de primărie nu ajung decât pentru cosmetizări. În grădiniţele din mediul rural, spaţiile şcolare au o suprafaţă extrem de mică, raportată la numărul în creştere de preşcolari care poate ajunge şi la 25-30 într-o grupă", se arată în raportul ARACIP.
Au fost întâlnite situaţii în care cadrele didactice din şcolile vizate nu erau angrenate în viaţa şcolilor, refuzând să-şi asume responsabilităţi. Mai sunt încă şcoli care nu au construite rampe de acces pentru copiii cu nevoi speciale.„Nu se acordă suficientă atenţie procedurilor de garantare a securităţii celor implicaţi în viaţa şcolară. În toate unităţile vizitate au fost prezentate dovezi ale prelucrării normelor de securitate, dar nu există proceduri concrete, cunoscute şi afişate la loc
vizibil, pentru situaţii urgente, de criză", se mai punctează în raportul amintit.
Elevii şi părinţii, baze de date
Vizitele la muzeu, serile la teatru sau şedinţele cu părinţii nu vor mai putea fi validate doar în baza unor acte doveditoare sau procese-verbale, în faţa inspectorilor ARACIP. „Mergem şi întrebăm direct elevul sau părintele în legătură cu activităţile didactice care se desfăşoară în timpul
orelor sau după! În plus
, cadrele didactice trebuie să ştie că munţii de acte şi hârtii doveditoare nu constituie baza noastră de informare, ci vizitele de evaluare şi comunicarea directă cu elevii, cu părinţii şi cu profesorii, din şcolile pe care le evaluăm", a atras atenţia preşedintele ARACIP.
Pentru şcolile şi liceele de stat care nu îndeplinesc criteriile de autorizare sau acreditare, nu se anunţă zile prea bune. Evaluările la care vor fi supuse în continuare de ARACIP, bazate nu atât pe verificarea documentelor, ci şi pe discuţiile cu elevii şi părinţii, pot duce chiar şi la desfiinţarea lor.
Verificarea pe care ARACIP a efectuat-o în perioada 2 februarie – 13 martie, în 228 de unităţi şcolare de stat care solicitaseră autorizarea provizorie de funcţionare, a relevat faptul că 26 dintre ele nu aveau niciun motiv să facă această solicitare, neîndeplinind nici pe departe standardele impuse prin lege. „De fapt, la aproape 50% din unităţile evaluate am găsit probleme. Ele au primit totuşi autorizare, dar cu anumite atenţionări. Şi vor fi urmărite în continuare cu atenţia cea mai mare de către noi", atrage atenţia Şerban Iosifescu, preşedintele ARACIP.
Baza materială şi didactică, deficitare în multe şcoli
Şcoli care stau să cadă, bază materială învechită sau inexistentă, spaţii care nu corespund din punct de vedere sanitar, laboratoare lipsă sunt doar câteva dintre problemele descoperite de ARACIP. „La acestea se mai adaugă şi insuficienţa documentelor de proiectare instituţională. Sau, dacă există, multe dintre aceste documente sunt incomplete sau greşit întocmite", precizează Şerban Iosifescu.
Multe dintre unităţile şcolare de stat deja acreditate au şi ele probleme. Dacă în trei ani nu le rezolvă, riscă să li se pună lacătul pe uşă. „În acest an vom evalua în jur de 500 de unităţi acreditate. La cele la care vom găsi deficienţe vom da termen de un an ca să le remedieze. Dacă după această perioadă constatăm că nu s-a întâmplat nimic, intră în procedură de lichidare. Asta înseamnă că, din anul următor, nu vor mai avea drept de înscriere a elevilor. Dacă neregulile persistă şi după un an, elevii şi profesorii din şcoala respectivă vor trebui să-şi caute alte unităţi în care să înveţe şi să predea", avertizează Iosifescu.
Banii daţi de primării abia ajung pentru „cosmetizări"
O recentă evaluare-pilot a mai evidenţiat numeroase alte inconveniente. „În mediul rural, şcolile nu dispun de cabinet medical, elevii apelând, în cazul unor accidente, la dispensarul din sat. Chiar şi şcolile noi necesită reparaţii capitale, iar banii daţi de primărie nu ajung decât pentru cosmetizări. În grădiniţele din mediul rural, spaţiile şcolare au o suprafaţă extrem de mică, raportată la numărul în creştere de preşcolari care poate ajunge şi la 25-30 într-o grupă", se arată în raportul ARACIP.
Au fost întâlnite situaţii în care cadrele didactice din şcolile vizate nu erau angrenate în viaţa şcolilor, refuzând să-şi asume responsabilităţi. Mai sunt încă şcoli care nu au construite rampe de acces pentru copiii cu nevoi speciale.„Nu se acordă suficientă atenţie procedurilor de garantare a securităţii celor implicaţi în viaţa şcolară. În toate unităţile vizitate au fost prezentate dovezi ale prelucrării normelor de securitate, dar nu există proceduri concrete, cunoscute şi afişate la loc
vizibil, pentru situaţii urgente, de criză", se mai punctează în raportul amintit.
Elevii şi părinţii, baze de date
Vizitele la muzeu, serile la teatru sau şedinţele cu părinţii nu vor mai putea fi validate doar în baza unor acte doveditoare sau procese-verbale, în faţa inspectorilor ARACIP. „Mergem şi întrebăm direct elevul sau părintele în legătură cu activităţile didactice care se desfăşoară în timpul
orelor sau după! În plus
, cadrele didactice trebuie să ştie că munţii de acte şi hârtii doveditoare nu constituie baza noastră de informare, ci vizitele de evaluare şi comunicarea directă cu elevii, cu părinţii şi cu profesorii, din şcolile pe care le evaluăm", a atras atenţia preşedintele ARACIP.
Chiriasi pe viata
Pentru aplicarea unitara a prevederilor OUG 68/2006 privind masuri pentru dezvoltarea activitatii in domeniul constructiilor de locuinte, potrivit careia fondul de locuinte destinate inchirierii persoanelor si/sau familiilor evacuate sau care urmeaza a fi evacuate din locuintele retrocedate in natura
fostilor proprietari se constituie de catre consiliile locale din acele unitati administrativ-teritoriale, care au inregistrat peste 10 cereri formulate de catre persoane indreptatite, Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului (MTCT) propune definirea clara a acestor persoane indreptatite. MTCT considera ca persoanele indreptatite sunt persoanele fizice care indeplinesc, in mod cumulativ, conditiile - sunt titulare ale contractelor de inchiriere sau au avut calitatea de chiriasi, dovedita prin acte, la data retrocedarii pe cale administrativa sau judecatoreasca a locuintelor catre fostii proprietari sau mostenitorilor acestora; nu intra sub incidenta prevederilor art. 14 alin. (2) lit. c) si d) din OUG 40/1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte; nu detin in proprietate o a alta locuinta, inclusiv casa de vacanta; nu au instrainat o locuinta dupa 1 ianuarie 1990; nu au beneficiat si/sau nu beneficiaza de sprijinul statului in credite si executie pentru realizarea unei locuinte; nu detin, in calitate de chirias, o alta locuinta din fondul locativ de stat. Au acces cu prioritate la locuintele din fondul constituit persoanele care au un venit mediu net lunar, realizat in ultimele 12 luni, cu cel putin 20% sub nivelul de venit net lunar stabilit anual; sunt persoane cu handicap, invalizi si/sau pensionari.
Pentru solutionarea cererilor persoanelor indreptatite sa li se repartizeze o locuinta, prin hotarari ale consiliilor locale se vor constitui comisii de analiza vor tine cont de conditiile de locuit ale solicitantilor; numarul copiilor si al celorlalte persoane care gospodaresc impreuna cu solicitantii; starea sanatatii solicitantilor sau a unor membri ai familiilor acestora si vechimea cererilor.
Fondul de locuinte destinate inchirierii persoanelor si/sau familiilor evacuate sau care urmeaza a fi evacuate din locuintele retrocedate in natura fostilor proprietari, apartin domeniului public al unitatilor administrativ-teritoriale in care sunt amplasate si nu pot fi vandute.
fostilor proprietari se constituie de catre consiliile locale din acele unitati administrativ-teritoriale, care au inregistrat peste 10 cereri formulate de catre persoane indreptatite, Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului (MTCT) propune definirea clara a acestor persoane indreptatite. MTCT considera ca persoanele indreptatite sunt persoanele fizice care indeplinesc, in mod cumulativ, conditiile - sunt titulare ale contractelor de inchiriere sau au avut calitatea de chiriasi, dovedita prin acte, la data retrocedarii pe cale administrativa sau judecatoreasca a locuintelor catre fostii proprietari sau mostenitorilor acestora; nu intra sub incidenta prevederilor art. 14 alin. (2) lit. c) si d) din OUG 40/1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte; nu detin in proprietate o a alta locuinta, inclusiv casa de vacanta; nu au instrainat o locuinta dupa 1 ianuarie 1990; nu au beneficiat si/sau nu beneficiaza de sprijinul statului in credite si executie pentru realizarea unei locuinte; nu detin, in calitate de chirias, o alta locuinta din fondul locativ de stat. Au acces cu prioritate la locuintele din fondul constituit persoanele care au un venit mediu net lunar, realizat in ultimele 12 luni, cu cel putin 20% sub nivelul de venit net lunar stabilit anual; sunt persoane cu handicap, invalizi si/sau pensionari.
Pentru solutionarea cererilor persoanelor indreptatite sa li se repartizeze o locuinta, prin hotarari ale consiliilor locale se vor constitui comisii de analiza vor tine cont de conditiile de locuit ale solicitantilor; numarul copiilor si al celorlalte persoane care gospodaresc impreuna cu solicitantii; starea sanatatii solicitantilor sau a unor membri ai familiilor acestora si vechimea cererilor.
Fondul de locuinte destinate inchirierii persoanelor si/sau familiilor evacuate sau care urmeaza a fi evacuate din locuintele retrocedate in natura fostilor proprietari, apartin domeniului public al unitatilor administrativ-teritoriale in care sunt amplasate si nu pot fi vandute.
Spitalul lui Barba-Cot
nstitutul Parhon, vechi de 80 de ani, desi a fost retehnologizat, nu ofera conditii de spitalizare prea bune, spatiile fiind foarte inguste.
Peste 23.000 de romani se interneaza anual la Institutul Parhon din Bucuresti, singurul din tara specializat pe boli endocrinologice.
Ca este vorba despre obezitate, osteoporoza sau cancer
tiroidian, toate cazurile mai grave sunt tratate aici.
Unii pacienti vin pentru investigatii unicat la noi in tara (cum este serotonina plasmatica) ori pentru doctorii recunoscuti, altii pentru ca stadiul bolii lor este prea avansat pentru a mai putea fi tratat in alta parte.
Spitalul este vechi de 80 de ani, iar conditiile hoteliere nu sunt prea bune: canapele rupte, pereti nezugraviti, saltele depasite de vreme. Pacientii apreciaza insa mancarea buna, curatenia si spagile mici.
Au trecut zece ani de cand se consolideaza spitalul
Spitalul ar putea fi reconditionat in urmatorii trei ani, daca se vor termina lucrarile care au inceput acum un deceniu. "Va mai dura ceva, fiindca e vorba de reconsolidare, nu de renovare. Speram sa ajunga si spitalul nostru in epoca moderna", spune medicul
endocrinolog Constantin Dumitrache.
Ca de obicei, fondurile de la stat vin mai greu, si orice intarziere mai amana data finalizarii, explica medicii stadiul lucrarilor.
Totusi, pana se repara unele parti din spital, incep sa se strice altele, renovate acum cativa ani.
"Ce-am vazut acolo! Peretii nezugraviti, canapelele rupte, cu arcuri iesite, caloriferele - de cand erau banii de lemn. Totul e foarte vechi, usile si ferestrele sunt prea mici! Cand am intrat prima oara acolo m-am simtit ca intr-un spital de pitici", isi aminteste Dorina, o femeie trecuta de 50 de ani, care a fost internata pentru o serie de probleme cu glanda.
Cel mai mult i-au placut mancarea si doctorii. "Isi dadeau interesul, nu erau ca pe la alte spitale", povesteste femeia, recunoscand insa ca a mers pe baza de recomandare.
Asistentele se multumesc cu o ciocolata
Iulian D. a nimerit la Sectia de pediatrie cu baiatul lui cand spitalul era in renovare. "Se aduceau paturi noi, se facea curatenie. Cu toate ca erau multi copii
, nu era mizerie", isi aminteste el. A ramas o zi, cat i-a facut celui mic analizele. Nu a stat cine stie ce la cozi pentru ca sunase inainte cu doua-trei zile sa se programeze.
Daca Dorina a insistat sa dea ceva doctorilor, dar
toti au refuzat sa primeasca, Iulian spune ca fara o atentie nu s-a dus niciodata la doctor. "Nu mi-a cerut nimeni nimic. Am dat in jur de 50 de lei, chiar mai putin. Asistentelor, ce sa zic, o ciocolata, acolo!", isi aminteste barbatul.
Aparatura din spital permite efectuarea investigatiilor de specialitate. In institut s-a infiintat primul centru de osteoporoza din tara si tot aici a fost adus primul aparat de densiodometrie osoasa.
"Toate aparatele primite le-am folosit imediat. Niciun cui nu a stat nefolosit", precizeaza doctorul Constantin Dumitrache, fost director al spitalului. Mai exista un computer tomograf, adus in anii ‘92-’93, iar RMN-ul (Rezonanta Magnetica) trebuie sa ajunga in spital "in curand", spun medicii.
Laboratorul de genetica este depasit de vreme, dar urmeaza sa fie modernizat, in conditiile in care cel de patologie anatomica are numai aparatura de ultima generatie. In reconditionare se afla si baza de diagnostic si terapie a cancerului tiroidian, care este inchisa.
SPECIALIZARI
Tratamente
pentru infertilitate
La Institutul de Endocrinologie din Bucuresti se fac peste 80% din operatiile din tara pe glanda tiroida si pe glandele suprarenale.
Alte afectiuni tratate sunt gusa, osteoporoza, obezitatea si infertilitatea.
Parhonul are o Sectie de patologie tiroidiana, inca una metabolica (unde se trateaza, printre altele, obezitatea), o sectie de patologie suprarenala, gonadica si osoasa (pentru osteoporoza sau boala gusii).
Mai exista si o Sectie de chirurgie endocrina si o baza de diagnostic al cancerului tiroidian. In institut se pot trata inclusiv copiii. Toate serviciile sunt gratuite pentru salariati, daca au trimitere de la doctorul de familie. Spitalul se afla pe Bulevardul Aviatorilor, nr. 34-36, iar numarul de telefon este 021/317.20.41.
EVALUARE
Spagi: pleaca de la cativa zeci de lei, dar sunt doctori care refuza sa primeasca
Mancarea: foarte apreciata de pacienti
Atmosfera: mohorata - santierul din curte nu te imbie sa te plimbi, pacientii fumeaza de zor, spatiile sunt foarte inguste, bolnavii nu au unde se relaxa
Curatenie: nici prea-prea, nici foarte-foarte
Comportamentul personalului medical: destul de bun
Program de vizite: marti, joi, duminica, intre 14.30 si 17.30
Peste 23.000 de romani se interneaza anual la Institutul Parhon din Bucuresti, singurul din tara specializat pe boli endocrinologice.
Ca este vorba despre obezitate, osteoporoza sau cancer
tiroidian, toate cazurile mai grave sunt tratate aici.
Unii pacienti vin pentru investigatii unicat la noi in tara (cum este serotonina plasmatica) ori pentru doctorii recunoscuti, altii pentru ca stadiul bolii lor este prea avansat pentru a mai putea fi tratat in alta parte.
Spitalul este vechi de 80 de ani, iar conditiile hoteliere nu sunt prea bune: canapele rupte, pereti nezugraviti, saltele depasite de vreme. Pacientii apreciaza insa mancarea buna, curatenia si spagile mici.
Au trecut zece ani de cand se consolideaza spitalul
Spitalul ar putea fi reconditionat in urmatorii trei ani, daca se vor termina lucrarile care au inceput acum un deceniu. "Va mai dura ceva, fiindca e vorba de reconsolidare, nu de renovare. Speram sa ajunga si spitalul nostru in epoca moderna", spune medicul
endocrinolog Constantin Dumitrache.
Ca de obicei, fondurile de la stat vin mai greu, si orice intarziere mai amana data finalizarii, explica medicii stadiul lucrarilor.
Totusi, pana se repara unele parti din spital, incep sa se strice altele, renovate acum cativa ani.
"Ce-am vazut acolo! Peretii nezugraviti, canapelele rupte, cu arcuri iesite, caloriferele - de cand erau banii de lemn. Totul e foarte vechi, usile si ferestrele sunt prea mici! Cand am intrat prima oara acolo m-am simtit ca intr-un spital de pitici", isi aminteste Dorina, o femeie trecuta de 50 de ani, care a fost internata pentru o serie de probleme cu glanda.
Cel mai mult i-au placut mancarea si doctorii. "Isi dadeau interesul, nu erau ca pe la alte spitale", povesteste femeia, recunoscand insa ca a mers pe baza de recomandare.
Asistentele se multumesc cu o ciocolata
Iulian D. a nimerit la Sectia de pediatrie cu baiatul lui cand spitalul era in renovare. "Se aduceau paturi noi, se facea curatenie. Cu toate ca erau multi copii
, nu era mizerie", isi aminteste el. A ramas o zi, cat i-a facut celui mic analizele. Nu a stat cine stie ce la cozi pentru ca sunase inainte cu doua-trei zile sa se programeze.
Daca Dorina a insistat sa dea ceva doctorilor, dar
toti au refuzat sa primeasca, Iulian spune ca fara o atentie nu s-a dus niciodata la doctor. "Nu mi-a cerut nimeni nimic. Am dat in jur de 50 de lei, chiar mai putin. Asistentelor, ce sa zic, o ciocolata, acolo!", isi aminteste barbatul.
Aparatura din spital permite efectuarea investigatiilor de specialitate. In institut s-a infiintat primul centru de osteoporoza din tara si tot aici a fost adus primul aparat de densiodometrie osoasa.
"Toate aparatele primite le-am folosit imediat. Niciun cui nu a stat nefolosit", precizeaza doctorul Constantin Dumitrache, fost director al spitalului. Mai exista un computer tomograf, adus in anii ‘92-’93, iar RMN-ul (Rezonanta Magnetica) trebuie sa ajunga in spital "in curand", spun medicii.
Laboratorul de genetica este depasit de vreme, dar urmeaza sa fie modernizat, in conditiile in care cel de patologie anatomica are numai aparatura de ultima generatie. In reconditionare se afla si baza de diagnostic si terapie a cancerului tiroidian, care este inchisa.
SPECIALIZARI
Tratamente
pentru infertilitate
La Institutul de Endocrinologie din Bucuresti se fac peste 80% din operatiile din tara pe glanda tiroida si pe glandele suprarenale.
Alte afectiuni tratate sunt gusa, osteoporoza, obezitatea si infertilitatea.
Parhonul are o Sectie de patologie tiroidiana, inca una metabolica (unde se trateaza, printre altele, obezitatea), o sectie de patologie suprarenala, gonadica si osoasa (pentru osteoporoza sau boala gusii).
Mai exista si o Sectie de chirurgie endocrina si o baza de diagnostic al cancerului tiroidian. In institut se pot trata inclusiv copiii. Toate serviciile sunt gratuite pentru salariati, daca au trimitere de la doctorul de familie. Spitalul se afla pe Bulevardul Aviatorilor, nr. 34-36, iar numarul de telefon este 021/317.20.41.
EVALUARE
Spagi: pleaca de la cativa zeci de lei, dar sunt doctori care refuza sa primeasca
Mancarea: foarte apreciata de pacienti
Atmosfera: mohorata - santierul din curte nu te imbie sa te plimbi, pacientii fumeaza de zor, spatiile sunt foarte inguste, bolnavii nu au unde se relaxa
Curatenie: nici prea-prea, nici foarte-foarte
Comportamentul personalului medical: destul de bun
Program de vizite: marti, joi, duminica, intre 14.30 si 17.30
Acord in scris pentru utilizarea politelor RCA in caz de accident usor
Persoanele cu asigurare de raspundere civila auto (RCA) care sunt implicate în accidente nu vor mai fi chemate la sediul asiguratorului pentru a exprima în scris ca vor plati despagubiri catre pagubit, a anuntat, ieri, Comisia de Supraveghere a Asigurarilor (CSA). Directia Politiei Rutiere a Inspectoratului General al Politiei Române (IGPR) a dispus, la cererea CSA, ca ofiterii si agentii de politie care întocmesc procesul- verbal de constatare în caz de accidente sa introduca si formularea „Sunt de acord cu plata despagubirilor conform Legii 136/1995“, urmata de semnatura asiguratului de RCA.
„Prin aceasta solutie, se elimina inconvenientele procedurale aparute o data cu utilizarea, de la 1 decembrie 2006, a unui nou formular de proces-verbal de constatare în caz de accidente rutiere“, a declarat presedintele CSA, Angela Toncescu. Legislatia în vigoare prevede si posibilitatea ca, în cazul persoanelor fizice, acordul sa fie dat de sotia sau sotul asiguratului.
„Prin aceasta solutie, se elimina inconvenientele procedurale aparute o data cu utilizarea, de la 1 decembrie 2006, a unui nou formular de proces-verbal de constatare în caz de accidente rutiere“, a declarat presedintele CSA, Angela Toncescu. Legislatia în vigoare prevede si posibilitatea ca, în cazul persoanelor fizice, acordul sa fie dat de sotia sau sotul asiguratului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
